VREMURI DE COŞMAR!

31 mai 2010 la 18:39 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

Vremurile astea de coșmar sunt un coșmar pentru toată lumea truditoare. Cineva, (din păcate, era chiar un prim ministru foarte demn, cu onoare și personalitate) spunea, cu câțiva ani în urmă, că nu contează azi munca, ci capitalul, întrucât, dacă nu ai capital, nu poți genera locuri de muncă. Avea dreptate, desigur. Dar raționamentul său era şi este valabil pentru o societate dintr-o epocă neaşezată, partajată, în care capitalul şi munca erau, ca în „Capitalul” lui Marx, rupte și neînfrățite, una dintre părți creând plusvaloarea iar cealaltă însușindu-și-o, toată lumea fiind aşa cum a fost. Numai că sistemul se dovedește a fi vulnerabil şi haotic. Sistemul financiar al lumii, nereformat niciodată şi doar cocoţat în vârful lumii, are evoluţii haotice, deci imprevizibile şi greu de controlat şi de gestionat, întrucât este extrem de sensibil la variaţia condiţiilor. De aceea, el generează cutremure financiare uriaşe, care zguduie din temelii economia, distruge ţări, firme şi vieţi, produce uriaşe conflicte şi chiar războaie.

Puţin le pasă însă politicienilor români de  asta. Şi ei sunt cocoţaţi, la rândul lor, cu ajutorul celor care-i votează, tot acolo, în piscul ţării pe care o păstoresc şi, bineînţeles, nu le pasă dacă oile sunt mâncate de lupi. De aceea există lupi şi de aceea există oi. Lupii nu mănâncă păstorii, ci doar oile.

Cam aşa ceva cred, după cum se vede, politicienii din ţara noastră. Dumnezeu ştie cum au ajuns politicieni! Chirurg nu poţi să ajungi decât dacă faci şcoală, ai talent, ştii şi poţi să „repari” cu bisturiul, cu inteligenţa şi cu responsabilitatea viaţa unui om. Profesor universitar nu ajungi decât dacă treci prin toate treptele ierarhiei şi eşti capabil să-i înveţi ceva pe studenţi. General nu ajungi – şi n-ar trebui să ajungi – decât dacă treci prin toată ierarhia militară până la treapta acestui grad de demnitar militar şi dacă ai cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi competenţe strategice. Aşa ar trebui să fie, desigur… Dar una este ar trebui şi cu totul altceva ceea ce se întâmplă în realitate…

Cuvinte-cheie: politicieni, armată, militari,

1. Realitate ieşită din logica realului

Realitatea României de azi n-are nicio legătură cu cea la care au visat oamenii politici şi românii atunci, demult, în 1877, în 1917, în 1940, în 1989, şi pentru care Armata României a făcut sacrificiul suprem pe toate câmpurile de bătaie ale războaielor mondiale, ale războaielor păcii, dictaturilor şi democraţiilor noastre de tot felul, foarte originale sau foarte împrumutate de pe la alţii, în părţile convenabile pentru protipendadă. Realitatea de azi este o corcitură între dictatura incompetenţei, incompetenţa dictaturii, cinismul pungaşilor de averi, de voturi şi de iluzii, credulilor, indiferenţilor, proştilor fuduli, fudulilor proşti şi restului. Adică fricoşilor, oportuniştilor, egoiştilor, moluştelor bipede, ţânţarilor omniferi şi insipizilor.

Cei mai mulţi dintre militarii români n-au nicio legătură cu cocina asta murdară de făcut averi, de furat naţiunea şi de înrobire a ţării. La treaba asta se pricep totdeauna, în şi prin toate timpurile, doar marii smecheri ai naţiei, intelighenţia perversă, profitorii, cămătarii şi impostorii. Ceilalţi, grosul, doar suportă. Şi trac. Dumnezeu cu mila… Toţi potentaţii naţiei au nevoie de o masă amorfă pe care s-o manevreze, de o mulţime bună de îndurat mizeria şi umilinţa, de o prostime proastă sau prostită îndeajuns ca să fie proastă-proastă şi de o mare masă care se mulţumeşte cu cinci lei, cu un ciur de mălai, un kil de vin şi un tricou pentru a vota pe cine i se spune. Pentru că, oricum, oamenii, chiar şi cei cât de cât instruiţi, habar n-au care politician este bun şi care nu-i bun, cine poate scoate ţara din rahat şi cine o poate băga la loc, câţi potentaţi şi câţi politicieni de treabă sau de vocaţie trebuie să fie în Parlamentul României, câte camere să aibă Parlamentul şi cu ce se ocupă o astfel de instituţie care, în opinia lor de oameni care nu ştiu mai nimic nici despre lumea în care trăiesc nici despre cea în care nu trăiesc, ar putea, foarte bine să şi lipsească. Masa asta uriaşă de români rămaşi în Evul Mediu are nevoie de un tătuc, la care să întindă mâna şi la care să se închine. Pentru că, probabil, cred ei, până la Dumnezeu, ai nevoie de sfinţi pământeni… Nu de ţară! Ţara este o noţiune fără acoperire. Iar mai noii noştri dascăli politici, care au învăţat pe unde au învăţat toţi cei de teapa lor, îi consideră pe cei care se gândesc la ţară nişte nostalgici, învechiţi, depăşiţi, naţionalişti, inactuali şi barbari… Dar, la urma urmei, vorbind de cei din marea masă, cui îi mai pasă de ţară când n-are omul un colţ de pâine să-l pună pe masă la copii!?

Cam acesta ar fi tabloul general construit în două decenii de democraţie post-comunistă, încropită mai ales din potentaţi frustraţi şi complexaţi şi din foarte puţini politicieni de vocaţia şi de caracter (pentru că sunt şi dintre aceştia în România!) care cu greu pot avea un cuvânt care să fie ascultat.

Evident, militarii români n-au ce să caute aici. Ei sunt foarte departe de noua elită simandicoasă, arogantă, parvenită, bogată cât cuprinde şi pusă pe jaf cât nu cuprinde. Umblă şi ei, militarii, prin străinătate, dar în teatrele de operaţii din Africa, din Balcani, din Orientul Mijlociu şi din Asia, acolo unde se moare, unde glonţul sau DEI-urile te pândesc la fiecare pas, unde se generează mereu conflicte şi tensiuni care pot aprinde cu destulă uşurinţă fitilul unei uriaşe bombe ce poate distruge din temelii lumea. Astăzi, este de-ajuns o singură scânteie, pentru ca lumea să ia foc, iar incendiul să nu mai poate fi stins. Pentru că ar putea fi un incendiu terorist, nuclear, planetar…

Prea multe tensiuni s-au acumulat! Prea multe arme! Douăsprezece de mii de capete nucleare active aşteaptă doar o apăsare pe butonul roşu… Prea multe interese se bat şi se zbat în zăvoarele lumii! Şi prea mulţi profitori folosesc incertitudinile pentru a-şi umple buzunarele! Dar aşa este lumea asta făcută! Unii să nu mai poată de bine, alţii de rău!

Armatele au primit misiunea să vegheze ca o astfel de scânteie să nu se producă… Şi nu le este deloc uşor… Pentru că, în afară de o astfel de misiune care devine universală şi le scoate cumva din rostul lor tradiţional (acela de a apăra şi proteja, prin mijloace militare, naţiunea, înţeleasă ca totalitate coerentă a indivizilor şi comunităţilor care formează o ţară),  ele trebuie să aibă în vedere şi războiul clasic, acela de armată contra armată, precum şi războaiele disimetrice, bazate pe disproporţie şi pe legea forţei, şi cele asimetrice care n-au nicio lege. În misiunile de gestionare a conflictualităţii lumii, toate armatele sunt aliate. Dar posibilitatea ca, în anumite condiţii, unele dintre ele să devină chiar inamice nu poate fi exclusă cu desăvârşire.

Militarii români gândesc mereu la aceste lucruri, la misiunile lor, la problemele cu care se confruntă şi nu la jocurile murdare şi periculoase din bătălia pentru puterea politică, la jocurile de culise, la şantajele de care sunt unii capabili, la precaritatea deciziilor care se iau, la analfabetismul strategic al celor care iau decizii cu implicaţii strategice etc. Poate or fi şi unii dintre militari care s-au gândit că le stă bine cu un grad de general pe umăr sau cu o stea de general în plus, şi, drept răspuns de mulţumire, au plecat capul şi s-au făcut că nu văd, că nu înţeleg, că nu e treaba lor, că aşa vor alţii să fie ţara aceasta – distrusă, umilită, adusă în sapă de lemn – şi că voinţa noastră, a românilor, este prea mică şi prea nesusţinută pentru a îndrăzni să ridicăm privirea din pământul în care zac oasele înaintaşilor… Or fi, eu nu-i ştiu şi nu vreau să-i ştiu. Dacă sunt, ar trebui să le fie ruşine! Chestiune de caracter.

Militarii români nu aparţin politicienilor României, ci Armatei României, iar Armata României aparţine poporului român. Comandantul armatei este Preşedintele României, „tutorele” ei legal şi legitim este Parlamentul României, iar şeful ei direct este Guvernul României. Aceşti şefi supremi şi, în numele poporului, manageri (administratori) ai Armatei României ar trebui să aibă grijă de această instituţie de risc extrem, de viaţă şi de moarte, să-i asigure toate condiţiile necesare şi, desigur, posibile pentru a se instrui şi pentru a-şi îndeplini misiunile. Armata este, deopotrivă, ultima creastă, adică ultima rezistenţă în cazul unei agresiuni (prima şi cea mai consistentă rezistenţă fiind Cultura, adică sistemele de valori ale naţiunii, educaţia şi pregătirea oamenilor pentru a trăi în România, potenţialul economic, social, ştiinţific şi informaţional) şi vârful de lance în punerea în operă a unei decizii politice prin mijloace militare. Orice român – de la copilul de clasa a IV-a la savant, de la omul de pe stradă la Preşedintele ţării – ştie acest lucru şi crede că o astfel de regulă care funcţionează de mii de ani este şi respectată.

Ce fac însă capii politici de azi (ca şi cei de ieri, de alaltăieri şi chiar de totdeauna) ai instituţiei militare? Fac exact ce le trece lor prin cap. Adică nimic. Sau, dimpotrivă, fac exact ce n-ar trebuie sub nicio formă şi cu nici un preţ să facă. Distrug. Nu le este, desigur, de-ajuns faptul că, într-o formă sau alta, politizează şi această instituţie după interesul lor foarte mărunt şi lipsit complet de orice conexiune cu interesul ţării. Pentru simplul motiv că un astfel de interes al ţării este confundat cu interesul lor sau al grupusculului lor.

Politizarea armatei n-ar fi chiar o catastrofă. A mai fost, cândva, aşa ceva. O ştim cu toţii. Ar trebui doar să o şi oficializeze. Mai mult, în Armata Germană, spre exemplu, militarii pot face parte din partide politice, pot fi aleşi în Parlament, pot candida pentru funcţia de parlamentar, de primar şi pentru alte funcţii politice publice. Bineînţeles, dincolo de incinta unităţii. Nouă ne este frică de aşa ceva. Nu vrem să implicăm armata – instituţie de caracter şi de onoare – în mizeria politicii româneşti! Nemţii nu se tem însă de armata lor şi nici nu vor să facă din ea o mare mută şi surdă, s-o ţină departe de viaţa politică a Germaniei, nu se tem de partizanatul politic al armatei, pentru că armata, ca instituţie, nu este partizană din punct de vedere politic, şi nu-şi fac probleme în legătură cu rolul acestei instituţii. Ei nu acuză armata pentru greşelile sau deciziile politicienilor, ci au grijă de instituţia militară ca de ochii din cap.

Toate ţările civilizate au foarte mare grijă de această instituţie, fără să o trateze vreodată ca pe o instituţie periculoasă sau inutilă, ca pe o entitate de rang inferior sau ca făcând parte dintr-o altă epocă istorică şi nici ca pe un atu în bătălia pentru puterea politică. În Franţa, armata este o instituţie de elită, în Statele Unite, bugetul apărării reprezintă peste 4 % din PIB, în Elveţia, armata dispune nu doar de cele mai moderne mijloace, ci şi de un concept strategic căruia i se acordă o importanţă uriaşă, deşi ţara aceasta n-a mai avut războaie de cinci secole şi este protejată de toată lumea…

Ce se întâmplă însă în România?

În România, în ceea ce priveşte instituţia militară, funcţionează, din toate timpurile, o condamnabilă lege nescrisă a nepăsării politice, a indiferenţei politice şi a oportunismului politic mizerabil, a indiferenţei şi dispreţului politic şi, deopotrivă, a oportunităţilor perverse. Un jurnalist român, de vârstă respectabilă, prezent mai tot timpul pe ecranele televizoarelor, făcea o remarcă prin care arăta cam ce gândesc capetele înguste, dar arogante şi cu pretenţii geniale ale unor politicieni din România. Jurnalistul respectiv spunea că, de fapt, n-ar trebui să se acorde prea mare importanţă militarilor acestei instituţii, mai ales generalilor, nici în ceea ce priveşte salariile, nici pensiile, întrucât nu sunt relevante meritele lor, pentru că nu au mai fost de multă vreme războaie. Aşa că, în viziunea jurnalistului respectiv şi a unora dintre cei care se ruşinează cu cazonismul desuet al armatei, nu e deloc oportun şi util să se acorde acestei instituţii un interes special. E o instituţie ca oricare alta şi atât. Şi brusc politichia românească a coborât bugetul apărării la 1,3%! Logic, nu? Dar s-au dus pe apa sâmbetei toate programele de înzestrate şi de modernizare. Pentru că, reducerea efectivelor, fără o înzestrare corespunzătoare, nu înseamnă abslout nimic, în afară de distrugerea instituţiei respective. Putem face apel şi la clasicul silogism al Stagiritului, aşa cum probabil, au făcut din toate timpurile şi fac şi astăzi unele dintre capetele politice ale acestei naţii. Premisa majoră: Rostul armatelor este să facă războaie. Premisa minoră: Războaiele sunt din ce în ce mai puţine şi chiar e posibil să dispară. Concluzia: Deci, armatele trebuie să fie din ce în ce mai reduse şi chiar să dispară.

Întregul raţionament este însă fals. Pentru că premisele sunt false. Un silogism mai realist ar trebui construit astfel: Premisa majoră: Lumea este conflictuală. Starea ei permanentă este conflictul, inclusiv războiul. Rostul major al armatelor este acela de a asigura în permanenţă securitatea militară a ţării, adică de a proteja naţiunea (statul) prin mijloace militare, în caz de război sau în situaţii limită şi de risc extrem care necesită o astfel de protecţie şi apărare. Premisa minoră: O astfel de protecţie militară o pot asigura numai armatele bine organizate, bine pregătite şi bine înzestrate. Concluzia: Un stat trebuie să aibă în permanenţă o armată bine organizată, bine pregătită şi bine înzestrată.

Din aceste raţionamente pot fi deduse şi altele, cu condiţia ca şi celelalte principii ale logicii să fie respectate. Desigur, nu totdeauna ceea ce este logic este şi adevărat. Dar dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă. Omul de rând poate chiar crede ce-i spun acei politicieni foarte abili, care se folosesc, în discursul lor, de cea mai perfectă entimemă şi de cea mai profundă epicheremă sau de cel mai convingător raţionament inductiv din lume. Dacă nu sunt războaie şi ţara are probleme de securitate economică şi financiară – pentru că ei, politicienii, au distrus, înstrăinat sau neglijat toate întreprinderile României, toată agricultura şi toată viaţa noastră economică, cu gândul că se vor ocupa alţii, mai buni administratori ca ei, de ea –, atunci la ce bun să ne permitem luxul întreţinerii unei armate, pe deasupra, şi profesioniste!? Ne apără NATO şi UE, dacă e ceva, au ei grijă de noi – cum au avut alţii mereu în istorie –, că doar nu suntem singuri şi neajutoraţi sub soare… Noi, românii de rând, nu trebuie să facem altceva decât să-i votăm pe ei, pe genialii politicieni ai României Prosterne, să ascultăm orbeşte de ei, să facem ce ni se spune şi să gândim cum vor ei, aceşti potentaţi gălăgioşi şi tupeişti, care sunt deja umblaţi prin lume, altfel decât cei ce se duc la cules de căpşuni în Spania sau la munci necalificate în Italia. Ei, foarte umblaţii politicieni îmbuibaţi ai unei Românii aduse în sapă de lemn, învaţă nu doar „la gât cravata cum se leagă nodul”, ci şi cum trebuie să aiureşti minţile oamenilor cu jucărele care să-i ţină în robie şi să le dea iluzia că sunt liberi, democraţi şi stăpâni ai lumii. Să le dai iluzia că, în ţara lor, ei sunt adevăraţii decidenţi. Pentru simplul fapt că au libertatea să înjure cum vor ei, când vor ei şi pe cine vor ei – generali, magistraţi, cercetători, profesorii etc. –, să le dea în cap pe stradă şi să-i considere, precum o sugerează tocmai primul ministru al României, ca privilegiaţi şi nesimţiţi care trebuie aduşi în rând, adică în sapă de lemn, cu toată lumea muritoare de foame, precum a  fost adusă ţara sărmanilor. Şi pacostele astea de pensionari! Care nu mor dracului odată, pentru a scăpa guvernul şi toată lumea asta nouă de ei… Nimeni nu mai ţine seama de faptul că toţi pensionarii – chiar şi cei care nu au contribui direct, cu bani, la fondul de pensii – şi-au construit pensia în timpul unor decenii de muncă grea, încordată, prin sacrificii imense, iar statul n-ar trebui să facă altceva decât să se comporte măcar ca o bancă unde aceşti oameni şi-au depus economiile pentru ca să le aibă la bătrâneţe, dar nu după voia lor, ci după cum a stabilit statul. Şi militarii – care dispun de o pensie ocupaţională, adică de serviciu – au contribuit cu vârf şi îndesat la pensia pe care trebuie să o primească după patru-cinci decenii de slujire neîntreruptă, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, la oştire, în nişte condiţii în care nici câinii n-ar trebui să trăiască. Solda lor mizerabilă – cam de 2-3 ori mai mică decât solda primită de militarii altor armate – conţinea în ea şi dreptul la pensie. Adică era diminuată ab initio cu cuantumul contribuţiei la pensia de serviciu, chiar dacă nu se întocmeau hârtii în acest sens. Mai mult, încă din timpul comunismului, cadrele militare au fost nevoite să achite şi o contribuţie pentru aşa-zisa pensie suplimentară, care se adăuga, la finele carierei, la pensia de serviciu… Ca să nu mai vorbim de numeroasele obiective economice la realizarea cărora armata a contribuit în modul cel mai substanţial, fără ca militarii să fi fost vreodată remuneraţi şi pentru munca prestată în folosul economiei…

…Nu mă gândeam, atunci, în decembrie 1989, când eram în stradă împreună cu toţi acei oameni entuziaşti care nu doreau altceva decât libertatea fiinţei, a cuvântului, a vieţii, a economiei, a informaţiei, că, în numai două decenii, o nouă castă arogantă de noi îmbuibaţi din avuţia ţării va pune stăpânire pe tot ce s-a clădit în ţara asta, va distruge tot, va acumula averi incomensurabile şi, la greu, adică în situaţii de criză, îl va pune tot pe bietul salariat, pe omul care-şi numără mărunţişul pentru a-şi cumpăra o bucată pâine, să plătească incompetenţa, jigodismul, nepriceperea, hoţia, lăcomia celor care au jefuit toate unităţile economice ale ţării, tot ce s-a durat prin zeci de ani şi cu eforturi uriaşe. Oamenii aceştia clamează astăzi sloganuri împotriva Armatei României, a generalilor ei, taie bugete, salarii, instituie curbe de sacrificii şi, ce-i mai rău şi mai rău, infiltrează în toate structurile statului pe care vor să-l modernizeze un clientelism politic de cea mai joasă speţă, dar de cea mai teribilă aroganţă.

2. Adevăratul inamic al Armatei României, azi

De când există ţara aceasta, oamenii au fost nevoiţi să se organizeze şi din punct de vedere militar, pentru a-şi apăra fiinţa. Niciodată n-a fost altfel. Şi nici acum nu este. S-au modificat doar împrejurările. Problema este aceeaşi. Numai că, acum, spre deosebite de ieri, ţara nu se mai apără construind fortificaţii la frontieră, ci participând activ şi efectiv la procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor, întrucât, potrivit teoriei haosului, un conflict de foarte mică amploare şi de joasă intensitate ar putea genera, în anumite condiţii, un război de mare intensitate şi chiar de mare amploare…

Armata României nu se confruntă, la ora actuală, cu un inamic bine înarmat, feroce, care ameninţă ţara dinspre toate orizonturile, ca în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi, la modul cum se derulează azi conflictualitatea lumii, probabil, că nu este prea departe nici o astfel de vreme. Deteriorarea gravă a economiei, a patrimoniului, a resurselor, a culturii, recrudescenţa unor numeroase provocări, sfidări, pericole şi ameninţări de tot felul, inclusiv nucleare, teroriste, energetice, informaţionale, la adresa lumii întregi, deci şi a României, ca entitate, a ordinii şi securităţii publice, sociale şi societale au vulnerabilizat la maximum ţara şi pot genera şi o astfel de escaladare.

Din păcate, Armata României este agresată chiar de proprii ei conducători politici, ca şi cum aceştia ar dori să se răzbune pe această instituţie, s-o umilească, s-o degradeze şi s-o distrugă. Ca şi cum ar fi inamicii ei cei mai feroce şi, în acelaşi timp, cei mai parşivi. Ca şi cum armata n-ar fi instrumentul lor de forţă, puterea lor armată, singura instituţie care poate şi trebuie să asigure apărarea ţării prin mijloace militare, în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi în cel deschis de politica europeană de securitate şi apărare. Sau înafara acestora, în situaţia în care aceste organisme nu vor mai exista, pentru că nicio Alianţă nu durează o veşnicie, pe când o ţară durează cât va dura această lume, dacă vrea să fie o ţară şi să conteze ca ţară în această lume…

Din 1990 încoace, împotriva Armatei României s-au desfăşurat un număr foarte marte de agresiuni, dintre care aş aminti doar câteva:

– desfăşurarea, din 21 decembrie 1989 până la împuşcarea lui Ceauşescu, a unei diversiuni radioelectronice de proporţii uriaşe (este vorba de mii de ţinte aeriene), prin care se simula o operaţie aeriană de mari proporţii şi se sugera că ar fi fost în derulare o agresiune cu baze interne şi extreme, urmărindu-se angajarea armatei, crearea confuziei, dezinformarea, producerea de incidente grave (o unitate să deschidă focul împotriva altei unităţi etc.);

– culpabilizarea ulterioară a militarilor pentru evenimentele din decembrie 1989, când, de fapt, armata nu a făcut altceva decât să protejeze obiectivele strategice şi să creeze condiţii pentru a se intra în normalitatea politică şi strategică, fiind singura instituţie care, în acele condiţii grele, a rămas verticală, lucidă şi de caracter;

– acordarea, începând cu 1990, fără nici un fel de discernământ şi de justificare, a gradului de general unui număr mult prea mare de ofiţeri care nu numai că nu aveau nici un fel de pregătire militară şi de competenţă strategică, dar nu dispuneau nici de cele mai elementare merite care să justifice astfel de avansări;

– introducerea masivă, pe funcţii importante, a unor politicieni sau clienţi politici, fără nici un fel de legătură cu instituţia militară, care au afectat grav verticalitatea şi onoarea armatei.

Transformarea gradului de general într-o halviţă politică acordată unor oameni loiali sau oricăror altora propuşi pentru o astfel de avansare constituie, fără îndoială, cea mai gravă agresiune care poate fi exercitată asupra unei armate, întrucât afectează nivelul strategic. Gradul de general este valoarea supremă a unei armate – generalul este strategul (strategos – general) –, iar nivelul politic (care este nivel decident) trebuie să protejeze şi să respecte acest grad. În Armata Franceză, spre exemplu, gradul de general este echivalent cu cel de demnitar. Acordarea gradului de general, chiar dacă este un drept al Preşedintelui României, ar trebui să urmeze un proces riguros şi destul de dificil. Gradul de general cere o trecere la un nivel de competenţă strategică. Şi chiar dacă, spre exemplu, brigada nu este, potrivit unor viziuni, un eşalon strategic, ci unul tactic – brigada este o mare unitate de luptă –, modul ei de angajare, competenţa de management şi rolul ei în război ca şi în operaţiile de gestionare a crizelor şi conflictelor (menţinere a păcii, impunere a păcii etc.) necesită competenţă strategică din partea comandantului ei. De aceea, inclusiv primul grad din corpul generalilor, cel de general de brigadă, este un grad care presupune pregătire strategică şi competenţă strategică.

Cu alte cuvinte, gradul de general ar trebui să se acorde numai militarilor în activitate, în urma unor rezultate strălucite şi dobândirii, prin sistemul de pregătire profesională, prin experienţă şi calităţi manageriale remarcabile, prin cultură strategică şi inteligenţă creativă probată şi evaluată, a competenței strategice.

Fel de fel de oameni – veterani de război, politicieni care aveau un grad militar în rezervă sau în retragere, subofiţeri şi chiar oameni care nu au absolut nicio legătură cu armata şi cu nivelul ei strategic – au fost propuşi pe liste şi avansaţi fără nici un fel de problemă la gradul de general. Ne pronunţăm categoric împotriva unei astfel de practici care distruge pur şi simplu nivelul strategic şi introduce în sistem oameni care nu au nicio legătură cu acest nivel, cu onoarea şi demnitatea armatei şi, mai ales, cu uriaşa responsabilitate a nivelului strategic.

Astfel de avansaţi corup nivelul strategic, îl aservesc şi, în cele din urmă, îl distrug. Desigur, s-ar putea obiecta că avansările la gradul de general nu vizează direct armata activă, ci se acordă unor oamenii care, la vremea respectivă, ar fi meritat să fie avansaţi la acest grad, dar nu au fost. Dimpotrivă, funcţiile de general din armată au fost reduse la minim (există, spre exemplu, o singură funcţie de general cu patru stele!), iar în alte structuri, care par a fi mai utile momentului, acestea s-au multiplicat… Dar să nu ne uităm în ograda vecinului…

Ce au administratorii politicieni aleşi prin vot de poporul român cu Armata Ţării? Cine a făcut, a dezbătut, a votat şi a promulgat legile de reformă, de salarizare, de pensionare şi de angajare a militarilor şi pensionarilor Armatei României? Cine a redus armata de la 300.000 de oameni la 75.000 de militari? Cine a stabilit cuantumul pensiilor şi salariilor? Pe ce lume şi în ce ţară au trăit, în toţi aceşti ani de legiuiri şi nelegiuiri, cei care sunt astăzi la putere şi aruncă vorbe grele la adresa unor oameni care au slujit şi slujesc în mod strălucit Armata României? Desigur, pot să spună că ei au fost în opoziţie, n-au fost de acord cu aceste legi şi, venind la putere, vor face altele care le convin lor. Legea nu mai e deci lege, ci doar un instrument al puterii politice pe care-l schimbi aşa cum ai tu cheful sau interesul… În numele unor idealuri care nu există. Ce va urma?

În momentul în care, în Bucureşti, în plin centru, s-a tras primul glonţ de război – chiar dacă el s-a tras în sus, pentru descurajare –, normalitatea s-a spulberat şi una dintre cele mai grave crize din istoria României s-a declanşat. Iar vina nu aparţine armatei, ci decidentului politic. Dimpotrivă, Armata Română s-a comportat eroic atunci, în decembrie 1989, într-o situaţie de maximă incertitudine pentru care nu a fost niciodată pregătită să o gestioneze. La vremea potrivită, adică după ce a asigurat toate condiţiile posibile pentru ca noua putere politică, legitimată de Revoluţie să-şi facă treaba, s-a întors în cazărmi, şi-a intensificat eforturile pentru îndeplinirea condiţiilor necesare integrării în NATO şi s-a supus fără crâcnire tuturor reformelor şi transformărilor prin care, cu sau fără voia ei, a trecut. Concomitent cu reducerea drastică a efectivelor, cu efectuarea restructurărilor succesive şi cu trecerea la profesionalizare, armata trebuia să beneficieze de punerea în aplicare a unor programe de înzestrare corespunzătoare… Decidentul politic a stopat, practic, toate iniţiativele, toate programele şi toate strategiile de înzestrare. Desigur, pe motiv că nu sunt bani, iar războiul nu bate la uşă… Între timp, băncile româneşti au fost distruse, economia românească – aşa cum era şi cât era – a fost spulberată sau vândută pe nimic, conturile din ţară şi, mai ales din străinătate ale unor profitori ai momentului au crescut, ţara s-a umplut de vile somptuoase ale demnitarilor şi altor personalităţi care se cred de anvergură europeană şi mondială, ţiganii au devenit rromi, pentru ca numele lor să fie mai uşor conexat şi asociat cu cel al ţării care poartă numele Romei, cu cel al clanurilor care se bat cu săbii şi cu pistoale în centrele unora din oraşele României, de parcă ţara ar fi un sat fără câini şi fără oameni, învăţământul este bulversat, cercetarea ştiinţifică făcută varză, producţia de petrol a scăzut de la 14 milioane de tone, cât era în 1976, la 5 milioane de tone, marile întreprinderi româneşti au dispărut, agricultura s-a întors la condiţia de subzistenţă măruntă sau a făcut pământurile pârloagă, satele s-au prăpădit, sufletele s-au înveninat, crimele s-au înmulţit, reţelele de traficanţi de droguri au proliferat, oamenii s-au scârbit sau s-au înrăit… Nu se mai suportă, sar unii la gâtul altora sau se ascund speriaţi pe unde pot, de regulă pe sub propria lor piele, devenită imună la toate. Şi imundă…

3. Un precedent paradoxal, cu consecinţe imprevizibile

Ar trebui ca eu, pensionar militar, să nu-mi bat capul cu toate astea. Nu este treaba mea. Mai exact, n-ar trebui să fie. Dar cum să nu fie, când, de ani de zile, înafara unor campanii electorale interminabile, unor bălăcăreli ca la uşa cortului, unor minciuni fără ruşine şi a unei impotenţe economice şi manageriale strigătoare la cer, nu vezi nimic şi nu înţelegi nimic?! Televiziunile fac rating, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea, Puterii arogante nu-i pasă, iar între timp totul se prăbuşeşte. Salariile bugetarilor scad cu un sfert, pensiile, impozitate deja, se reduc cu 15 %, poporul plăteşte!

Eu sunt doar un soldat care se supune legilor şi regulamentelor armatei şi nu cer nimic în afară de ceea ce mi se oferă prin lege, prin cutumă, prin ordinele şi dispoziţiunile ierarhice. Dacă onor Preşedintele României, onor Parlamentul ţării, onor Guvernul consideră că solda mea este prea mare, n-are decât s-o reducă la cât cred ei de cuviinţă. Niciodată, niciunul dintre guvernele României nu a negociat solda cu mine. El a scris şi eu am semnat. Dacă pensia mea este prea mare, sau, la acordarea ei, nu s-a respectat întocmai legea, n-are decât să facă ajustările şi corecturile necesare, aşa cum se procedează în întreaga lume civilizată. Dar să nu-mi ridice, mie, soldatului pregătit să învingă sau să moară pentru viaţa naţiunii, toată ţara în cap că am o soldă prea mare sau o pensie nesimţită, când el, Statul, a hotărât şi a scris prin lege, fără să mă întrebe pe mine, fără să mă consulte, fără să negocieze niciodată cu mine, cât să fie această soldă şi cât să fie această pensie. Ţine de competenţa acestor onorabile instituţii democratice sau de care or fi, nu de vox populi, de care n-au auzit demult sau de care aud doar atunci când le convine unora sau unde le convine altora.

Când am venit în Armată, statul a făcut cu mine un contract standard, nenegociabil, obligându-se să-mi dea echipament, soldă, medicamente şi o pensie (când va veni vremea), asistenţă medicală gratuită, iar eu să pun în slujba ţării viaţa mea, să fiu în orice moment gata să pun în aplicare, prin mijloace militare, indiscutabil şi imediat, o decizie politică legală şi legitimă cu privire la apărarea ţării. Eu am fost pregătit şi instruit să fiu învingător într-un război sau să-mi dau viaţa pentru ţară, dar să nu fac niciodată un pas înapoi în faţa inamicului. Şi aşa am trăit toată viaţa. Apoi, onor Statul s-a debarasat încet, încet de angajamentul său, a uitat că în Legea 80 scrie asistenţă şi medicamente gratuite, mi-a impozitat pensia şi, pe deasupra, prin vocea unui prim-ministru căzut din Lună, m-a făcut şi posesor al unei pensii nesimţite, deci nesimţit. Ştie că n-o să-l dau în judecată, că n-o să fac nimic, iar el, împreună cu toţi cei care au condiţionat dezastrul economic al ţării, abia aşteaptă să trec pe lumea cealaltă, pentru a face economie la bugetul de stat… Cu alte cuvinte, statul căruia îi aparţin şi ale cărui ordine le execut întocmai şi la timp a devenit inamicul meu numărul unu, cu care  nu mă pot lupta pentru că este şeful meu…

Din păcate, Guvernul acesta nu este chiar singurul care se uită la armată ca la o sperietoare sau la o instituţie parvenită şi nefolositoare. Unii tineri au scris, negru pe alb, pe diferite  forum-uri, că n-o să le fie lor bine în ţara aceasta până nu mor toţi cei care au peste 50 de ani… Undeva, pe o trecere de pietoni, în oraşul în care există unul dintre cele mai bune licee din ţară, liceul meu, „Fraţii Buzeşti”, un tânăr de 21 de ani loveşte cu pumnii un bătrân de vârsta bunicului său şi îl lasă acolo mort. Pe motiv că nu a traversat mai repede pe zebră. Bătrânul ţinea de mână o fetiţă, nepoţica lui… Nimeni nu a sesizat faptul că un tânăr a lovit un bătrân, ceea ce este foarte grav, ci doar faptul că l-a omorât. La fel de gravă este şi mentalitatea celor care au scris pe blog că nu va fi bine în ţara aceasta până nu mor bătrânii, pe motiv că ăştia ar fi fost comunişti… Dar tot cam aşa se gândeşte şi prin alte părţi, pe unde se hotărăşte soarta României Neputincioase, a României Distruse, a României Sărmane. Sau cel puţin aşa gândim noi că s-ar gândi prin acele cancelarii. Dă, Doamne, să greşesc! Dar nu greşesc în legătură cu modul în care primul ministru al ţării tratează generalii şi pensionarii militari. Dacă avea nevoie de noi, de sacrificiul nostru, trebuia să ne ceară cinstit să acceptăm ca, pe o durată limitată, să cedăm jumătate din soldă sau din pensie pentru a sprijini ieşirea din criză. Şi cei mai mulţi dintre noi ar fi făcut-o fără nici un fel de obiecţie, chiar dacă unii ar fi murit de foame! Sau să fi procedat măcar aşa cum a procedat Stalin, după 1945, cu invalizii de război care cereau mâncare şi drepturi. I-a trimis pe toţi în Extremul Orient să-şi îngrijească rănile şi să primească acolo un blid de mâncare. Jumătate dintre ei au murit pe drum, iar cei mai mulţi dintre cei care au ajuns acolo, unde nu îi aştepta nimic, nu s-au mai întors niciodată… Bravos Naţiune! Halal să-ţi fie! Cum ar fi spus marele Caragiale, în alte vremuri fandosite.

Românii au fost şi sunt oameni ca toţi ceilalţi. Nu mai ştiu precis dacă mai sunt şi astăzi. Sunt prea dezamăgit de înjurăturile lor şi de inconștienta multora dintre ei, pentru a-mi permite să mai emit judecați explicative sau justificative despre mulți dintre conaționalii mei. Dar să presupunem că sunt. Nu sunt nici mai buni, nici mai răi, nici mai răbdători, nici mai nerăbdători ca alţii. Românii sunt un popor sedentar. Şi ei fac parte din categoria acelor popoare sedentare care au câştigat, aşa cum afirmă Gerard Chaliand în monumentala sa lucrare Anthologie mondiale de la strategie,  confruntarea cu popoarele migratoare războinice, suferind însă şi ei, ca toţi sedentarii, influenţa acestora, mai exact, efectul de contraasimilare. N-au învăţat însă de la aceştia disciplina şi respectul faţă de semenul lor, ci, în parte, şi-au păstrat doar ura şi invidia faţă de celălalt, care are ograda alături… Şi, pe vremea copilăriri mele, ţaţele din satul meu se certau peste gard cât era ziulica de mare. Îşi strigau tot ce le venea la gură, iar a doua zi se împăcau sau o luau de la capăt. Unele nu mai vorbeau între ele ani buni sau chiar toată viaţa…

Militarii români fac parte din poporul român şi, la rândul lor, nu sunt nici ei nici mai buni, nici mai răi ca părinţii, fraţii, rudele şi vecinii lor, ca mediul politic, social, economic şi informaţional în care îşi duc viaţa. Singurul lucru care-i deosebește de aceştia este că aproape toţi au învăţat şi ştiu să fie buni camarazi, că sunt în stare să îşi dea viaţa unii pentru alţii şi, împreună, formează o entitate de mare forţă şi de o moralitate ireproşabilă, probată, de-a lungul istoriei, în toate războaiele la care a participat Armata Românie şi confirmată şi azi în teatrele de operaţii ale lumii. Militarii români, şi azi, în teatrele de operații ale lumii, sunt printre cei mai buni din lume.

Profesia de militar este tot o profesie. Profesiile nu se compară între ele, pentru că nu se substituie între ele, pentru că profesiile sunt doar complementare şi nu concurente. Nu se face un tabel cu calităţile şi competenţele medicului şi un altul cu calităţile şi competenţele ofiţerului pentru a le compara între ele şi a spune care dintre cele două profesii este mai cu moț, mai importantă sau mai valoroasă. Ar fi absurd. Nicăieri în lume nu se face aşa ceva. Pentru că fiecare profesie este unică în felul ei, iar arealul ei, în ansamblul vieţii şi securităţii oamenilor şi comunităţilor, îşi are un rol absolut necesar şi foarte distinct, de neînlocuit. Profesia de militar este, desigur, una de risc extrem. Dar şi cea de medic este una la fel de riscantă, mai ales când este vorba de salvarea oamenilor în timpul unor războaie, calamităţi şi dezastre.

Ce au făcut însă unii dintre politicienii României, aflaţi, în timp ce noi scriem aceste rânduri, la guvernare, împreună cu primul lor ministru? Au calificat, într-o formă sau alta, prin cuvinte mai mult sau mai puţin chibzuite, militarii români, îndeosebi generalii şi pensionarii militari, ca şi alte categorii de bugetari şi pensionari, ca fiind beneficiari ai unor salarii de lux şi ai unor pensii nesimţite, în timp ce majoritatea salariaţilor şi pensionarilor trăiesc din pensii şi salarii foarte mici. În concepţia primului ministru al României, acesta este un dezmăţ căruia trebuie să i se pună capăt. În acest timp, numărul ministerelor pe care el le conduce a crescut, la fel ca şi cel al secretarilor de stat şi consilierilor de tot felul. Mă rog, acestea sunt chestiuni de bucătărie guvernamentală, şi nu e bine să le discutăm decât punctual.

Revoltător este că, prin astfel de afirmaţii nejustificate, fără un suport real, fără calcule şi evaluări precise, primul ministru al ţării a creat unul dintre cele mai abjecte precedente din istoria României, ridicând populaţia necăjită a ţării împotriva generalilor Armatei României şi a pensionarilor militari care, în opinia acestui demnitar inconştient, beneficiază de privilegii pe care nu le merită. Legile de recalculare a salariilor şi pensiilor şi legea învățământului sunt deja în Parlament, iar guvernul urmează să-şi asume răspunderea…

Când situația a fost analizată la bani mărunți, s-a dovedit că onor prim ministru nu prea ştia ce spune, dar răul fusese deja făcut.  Este ca şi cum eu m-aş supăra pe mâna dreaptă şi aş acuza-o în văzul lumii, că are o mănușă mai călduroasă decât mâna stânga, afirmând sus şi tare că mâna dreaptă este nesimțită, în timp ce mâna stângă este o victimă a nerușinării mâinii drepte, ca şi cum nu amândouă mâinile ar fi ale mele şi comandate de creierul meu…

În timp ce onor Guvernul hotărăște să reducă salariile bugetarilor cu un sfert – ceea ce este o crimă! – şi pensiile cu 15 %, marii oameni de afaceri datorează guvernului, numai pentru perioada 2004-2006, din taxe şi impozite neplătite, 3,7 miliarde de euro! Dar pe ăştia nu-i trage nimeni la răspundere şi nu-i execută nimeni silit. Conturile lor sunt, probabil, bine mersi, iar contribuția lor la ieșirea din criză este absolut nulă, întrucât ei s-au îmbogățit din tranzacții imobiliare sau cu terenuri, din afaceri cu statul şi nu din producţia de bunuri materiale necesare acestei nații.

Concluzie sinistră

Aceşti domni, ajunşi, aşa cum au ajuns, pe locurile pe care odinioară au fost Carol I, Ferdinand, Brătianu şi alte mari personalităţi care au făcut România de astăzi, inclusiv cu jertfa militarilor români care s-au acoperit totdeauna de glorie, de onoare şi de demnitate pe câmpurile de bătaie ale neamului, ar trebui să ştie şi să nu uite un adevăr pe care orice politician cu scaun la cap îl ştie: Istoria oamenilor a dovedit că, pentru a trăi în siguranţă şi în securitate, un stat trebuie să-şi pregătească sute de ani o armată pe care, atunci când vine vremea, o folosește un an, o săptămână, o zi sau doar cinci minute. Dar, este foarte posibil ca, dacă, în acel moment, n-o are, să dispară pentru totdeauna ca neam şi ca ţară de pe faţa pământului.

General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

Publicitate