AMINTIRI CARE RĂSCOLESC, ADEVĂRURI CARE DOR….

28 iunie 2011 la 16:17 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

…Intru în giratoriu şi îl părăsesc la a treia ieşire (vin dinspre Drobeta Turnu Severin). Spre Şimnicul de Sus, Bălceşti… Am emoţii… Deşi, în drum spre Severin, trec mereu pe aici, pe şoseaua de centură a Craiovei, un drum relativ nou, tangent la Şimnic (de fapt, secant), am senzaţia unei regăsiri întârziate. Şi ciudate. Drumul acesta – Craiova, Mischii (Motoci), Picăturile (Murgaşi), Bulzeşti, Bălceşti, Cârlogani, cale de 50 km – l-am străbătut, de foarte multe ori, pe jos, de regulă, în 7-10 ore, iar de două ori, în viaţa mea, în doar patru ore, întrucât, fiind încă de pe atunci un mic alegător de cursă lungă, am parcurs acest traseu alergând. Odată, de la Cârlogani la Craiova şi a doua oară, de la Craiova la Cârlogani… Au fost două momente fericite din viaţa mea, pe care le-am răsplătit cu câte un maraton…

…Eram, la anii aceia, un om fericit. Reuşisem, în 1954, la examenul de admitere la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, împreună cu trei colegi de la şcoala noastră din Vasilaţi, un sat vecin, pe deal, în prelungirea satului nostru – ceea ce era o performanţă, atât pentru noi, cât şi pentru şcoală – şi, până în 1957, am urmat cursurile acestui liceu.

De regulă, drumul din satul nostru până la Craiova îl făceam pe jos. Aşa era pe atunci. Nu ne puteam permite să dăm zece lei pe biletul de autobuz, iar autobuzele circulau doar o dată pe zi şi ocoleau pe la Balş, cale de 75 de kilometri…

…Casele din Şimnic sunt tot cam ca atunci. Parcă ceva mai sărace, mai îmbătrânite şi mai lipsite de bucurie. Aceleaşi, sau, poate, altele, nu mai reuşesc să le desluşesc pe unele de celelalte. Sunt case tradiţionale, româneşti, cu pridvor şi curte, cu boltă de viţă de vie şi câţiva pomi fructiferi prin preajmă… Ici, colo, câte o vilă. Vilele sunt strălucitoare, dar reci, iar cele mai multe dintre case, prăfuite şi nevăruite…

Contrastul nu este strălucitor, ci dureros… Orânduiala ce împarte lumea „în mizeri şi bogaţi”, cum zicea marele Eminescu, este din nou la ea acasă… Doar fântâna de la piciorul pantei, la ieşirea din Şimnic şi începerea urcuşului spre Platoul Motocilor, a rămas la fel. Aş vrea să opresc, să mă duc acolo, lângă jgheabul în care mai curge încă o apă rece şi limpede – cel puţin aşa o ştiu eu de 57 de ani, de când am venit prima dată, pe jos, din satul meu, Cârlogani (Cârloganii de Bălceşti), pentru a da examen de admitere la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, renumit, pe atunci, ca şi acum – şi să-mi răcoresc tălpile desculţe obosite de drum, apoi să-mi încalţ tenişii… Pentru că intram în oraş…

…Trăiesc, deopotrivă, emoţia unui drum atât de drag şi dezamăgirea tristă a ceea ce văd. În cele cinci decenii şi jumătate, nu văd nici un progres, în afara celor câtorva vile construite pe ici pe acolo, a unor linii de înaltă tensiune, a unei şosele de centură şi a unor relee care se află sus, la terminarea pantei, în locul dudului… La acel dud bătrân, ne opream noi, elevii cârlogăneni de la „Buzeşti”, venind dinspre Bălceşti, să privim Craiova de sus… Era penultimul popas…

…Dudul a dispărut. E normal. Era încă de pe atunci bătrân şi pe jumătate putrezit… Tot platoul Motocilor este alcătuit dintr-un pământ fertil, ca untul, să-l pui pe pâine… Acum, la ora la care trec eu spre Bălceşti, o mare parte din acest pământ roditor este, practic, pârloagă… Pentru un ţăran ca mine, care simte încă în palme coada aspră a sapei, această imagine este tragică…

Drumul spre Bălceşti nu este prea circulat. Îmi permit, deci, să merg cu viteză mică şi să-mi caut amintirile. Sunt, toate, la locul lor, ca într-un roman – Viscoliri – pe care l-am scris cu câţiva ani în urmă, în numele celor mai frumoase iubiri ale unui vieţi inundate de drumuri…

E primăvară spre vară, pomii au înfrunzit şi grâul ar trebui să fie de un verde crud şi luminos… În loc de verde, îmi inundă ochii liniştea cenuşiului unui pământ nemuncit, uitat de oameni…

Cobor, cu viteză mică, cele câteva serpentine care duc spre intrarea în satul Mischii din compunerea Motocilor… Undeva, aici, într-o noapte de iarnă viscolită, într-o casă, am dormit cele câteva ore care mă despărţeau de lumina din zori… Primisem vacanţă şi plecasem imediat acasă, în plin viscol, dar noaptea fusese mai rapidă ca mersul meu, iar, la vremea aceea, prin pădurea Gruiţa, situată la vreo zece kilometri de acest sat, spre Bălceşti, încă mai urlau lupii înfometaţi…

…Era aproape miezul nopţii. Bătusem în prima poartă a unei case care avea lampa aprinsă şi mi se deschisese. Gazda, o femeie de vârsta mamei, mă primise cu căldură… Mi-a dat ceva de mâncare… Şi un pat unde să dorm. Adormisem, cred, într-un minut. A doua zi, în zori, îi mulţumisem pentru găzduire şi luasem la picior drumul Bălceştilor. Era zăpadă mare, iar eu purtam un trening, nişte tenişi pe jumătate rupţi şi un palton ponosit. Şapca mi-o zburase vântul, o aruncase undeva într-o vale şi nu mai reuşisem s-o recuperez. Zăpada era cât casa şi se întunecase…

…Nu mai ştiu care este acea casă. Probabil că, în mersul maşinii, am trecut deja de ea. Dar n-am uitat niciodată că, într-o noapte viscolită de iarnă, când bătusem la acea poartă, mi se deschisese…

…Aşa erau oamenii pe atunci. Aşa sunt, probabil, şi azi… Dar mult mai necăjiţi… Asta-mi spun casele. Şi pământurile nemuncite… Casele sunt lipite de pământ, cu ferestrele ponosite, pomii sunt trişti, florile de prin curţi s-au amestecat cu buruienile, pe la porţi a crescut prea mult iarba, iarba şi bozul, băncile s-au scorojit… Parcă nici oameni nu mai prea sunt. În plină zi, nu se vede ţipenie, de parcă satul s-ar fi ascuns pe undeva, prin fundul curţii…

Ies din valea Mischiilor, urc cele câteva serpentine, trec de bisericuţă şi accelerez uşor. Drumul, betonat între timp, mi se pare mai searbăd ca atunci, când era doar pietruit, pentru că, la fel ca pe Platoul Motocilor, pământurile sunt, în majoritatea lor, nemuncite. Ici, acolo, câte un petic de verde de grâu, o împrejmuire sau un pom uscat… Buruieni şi boschete…

Pădurea Gruiţa este însă aceeaşi. Stejarii şi gorunii sunt la fel ca atunci… Falnici şi, în acelaşi timp, modeşti. Modeşti şi tăcuţi. Ca soldaţii de linie… Simt o linişte specială. Şi un sentiment de confort. Încetinesc, caut cu privirea copacul în care m-am suit într-o noapte de iarnă, când am auzit urletul lupilor… Am stat undeva, între două crengi puternice, toată noaptea… Abia în zori am avut curajul să cobor şi să-mi continui drumul spre satul din vale, Picăturile, şi, de acolo, spre Bulzeşti, Bălceşti, Cârlogani…

Nu-l mai pot găsi. Ani de-a rândul, de câte ori treceam pe aici, mă opream şi îl mângâiam ca pe un bun prieten. Îi simţeam scoarţa aspră ca pe o atingere de catifea… Acum, iată, nu mai ştiu care este acel copac. Am uitat locul… A dispărut şi el prin pădure, precum sătenii prin curţile inundate de buruieni… Poate, au plecat departe, prin alte ţări. Şi n-au mai venit… Nici ei, nici copiii lor…

… Pădurea Gruiţa se află pe un platou, deasupra satului Picături. Sau Picăturile… Satul este situat într-o vale. În unul dintre drumurile mele pe jos, de sus, de la ieşirea din pădure, am văzut valea mustind. Plouase, şi apa crescuse. Nu se năpustea torenţial, aşa cum o făcea Olteţul satului meu, în vremea ploilor repezi, ci molcom, ca-n mlaştină. Doar pândea… Un pas greşit şi te înghiţea adâncul… Am trecut încet, desculţ, pe podul acoperit de apă şi fără balustrade. Apa era rece şi murdară. Îmi ajungea până la genunchi. Aveam doar 15 ani…

… M-aş opri câteva minute la fântâna de la ieşirea spre Bulzeşti… Chiar vreau s-o fac, dar parcă nici fântâna aceea cu apă atât de limpede şi atât de rece nu mai este aceeaşi… Este prăfuită, uitată, neslobozită de ani şi, poate, nesleită şi chiar chiar părăsită…

Toate au îmbătrânit…

Accelerez în pantă. Maşina urcă în tăcere spre pădurea de deasupra Picăturilor, spre Bulzeşti. Parcă şi motorul simte golul din sufletul meu. Nu sforîie, ci şopteşte în urcuş. Este o maşină modestă, dar puternică. Aici, undeva, pe stânga, era o culă. Un însemn topografic. Marca o cotă. De câteva ori, m-am urcat până în vârful acelui schelet de lemn, să văd, de acolo, de sus, depărtările. Aş vrea s-o fac şi acum, dar cula nu mai este… Pădurea s-a îndesit, poienile au dispărut. Au crescut rugi şi mărăcini…

Undeva, pe dreapta, înainte de a coborî în Bulzeştii lui Marin Sorescu, trebuie să fie o livadă cu meri… Da. Este tot acolo. Dar nici ea nu mai are strălucirea din anii aceia. Pomii au îmbătrânit, probabil sunt şi ei la a doua sau a treia generaţie, şi nu se mai vede urma mâinii omului… Parcă oamenii şi-au părăsit livezile. Sau livezile şi-or fi alungat oamenii…

… Cobor în Bulzeşti. Asemănare izbitoare cu Picăturile şi cu Mischii. Parcă a trecut şi pe aici aceeaşi boare cenuşie, aceeaşi tristeţe, aceeaşi îmbătrânire… Poate şi eu oi fi tot aşa, precum satele astea care mi-au înnobilat drumurile copilăriei şi adolescenţei, bătrân şi cenuşiu, dar nu-mi mai dau seama… M-oi fi obişnuit prea mult cu mine însumi, şi nu mai văd diferenţele…

„- Lasă, bătrâne – îmi spune un gând –, nu te mai chinui atâta. Şi satele, ca şi oamenii, îşi au viaţa lor. Nu pot fi tot timpul tinere, frumoase, înflorite… Se ofilesc şi ele, precum oamenii, merii şi cireşii… Poate apar altele, în altă parte… Sau poate se înnoiesc în ele însele, dar tu nu reuşeşti să vezi decât amintirile…”

„- Aşa o fi – îmi spun mie însumi şi nu neapărat gândului –, dar parcă tot nu-mi vine a crede că peste verdele de atunci s-a aşternut cenuşiul de acum… Poate fi, desigur, cenuşiul ochilor mei care nu mai pot să vadă…

Nu-i aşa. Ochii mei văd încă foarte bine. Cele câteva case care marchează intrarea în Valea Aninoasa şi în Judeţul Vâlcea, sunt tot acolo. Dar şi ele s-au părăginit. Sau cei care le-au locuit nu mai sunt. Or fi murit, or fi plecat, s-or fi plictisit de ele… Nu ştiu şi nici nu cred că pot afla… Pe cine să întreb? Vântul?! Vântul nu mai bate. E linişte adâncă.

Cobor serpentinele strânse, trec podul reparat de zeci de ori, de peste valea aceasta furioasă la vremea ploilor şi urc cu motorul în plin spre ultimii kilometri de pe platoul care veghează Bălceştii şi Valea Olteţului… De aici, de sus, se vede oraşul Bălceşti, Dealul Răii, Valea Olteţului, confluenţa Olteţului cu Cerna, salbele satelor înşiruite pe la poalele dealurilor, pe pante sau pe malurile râului…

…Peisaj atât de drag! Toate sunt parcă la locul lor. Şi, totuşi, acest sentiment de tristeţe nu mă părăseşte.

Oraşul Bălceşti este la fel de cenuşiu ca şi satele prin care am trecut… Monumentul Eroilor, a fost scos din intersecţie şi mutat la câţiva metri mai încolo, pe margine… Încurca circulaţia… Spitalul a fost dezafectat… Aici, în acest spital, a fost internată şi mama mea… Îi reparasem casa şi era foarte fericită. Glumea, era bucuroasă că, după o viaţă chinuită, copiii ei erau bine… Şi casa ei era din nou locuibilă… Noi, copiii ei, eram departe de ea, dar o duceam bine… Pământul?! Lasă-l naibii de pământ! Ne-a mâncat viaţa. Căutaţi-vă norocul în altă parte, puneţi mâna pe carte, acesta-i viitorul vostru!

Erau cuvintele ei. După ce a ieşit din spital, a mai trăit câteva luni, apoi a trecut în lumea clor drepţi. De câte ori trec prin zonă, mă duc în sat, la cimitir, şi aprind o lumânare. La mormântul părinţilor mei…

Trec în câteva minute prin Bălceşti. Pesceana, Moara lui Savu, câmpul unde a aterizat forţat un avion de pasageri, prin 1953, cred… A fost pentru prima oară când vedeam un avion de aproape. Am aflat că a căzut, am alergat într-un suflet cale de zece kilometri, din satul nostru până aici… Avea o aripă ruptă, dar fuzelajul era întreg şi uşile deschise… Ne-am urcat în el şi ne-am minunat… Am văzut un avion, înainte de a vedea un tren…

Trec prin dreptul locului unde a căzut avionul, la câteva zeci de metri de şoseaua Bălceşti-Beneşti. Simt fiorul anilor şi al amintirilor şi las maşina să meargă uşor, la ralanti… Şi aici, ca şi pe platourile pe care le-am străbătut, cea mai mare parte a pământului este nemuncit. L-au inundat bălăriile, bozul şi cucuta…

După câţiva kilometri, ajung la intrarea în Beneşti. De aici, drumul se continuă spre Lăcusteni. Eu trebuie să virez la dreapta şi s-o iau spre Cârlogani. Mai sunt doar câţiva kilometri. Chiar la intersecţie, se află casa directorului Şcolii Generale, Ionel Curelaru, clasele 5-7, pe care am absolvit-o şi eu, în prima promoţie. Casa este cochetă. Cineva o întreţine.

La câteva sute de metri, pe stânga, se află Moara… Cel mai important reper tehnic din anii copilăriei… Admiram motorul, volanta uriaşă, curelele de transmisie, valţurile, agitaţia femeilor de la gura valţului, când morarul striga cât îl ţinea gura ca să acoperă zgomotul motorului: „Trage mălaiul, nu mai lua!”…

…A mai rămas doar clădirea roşie, acoperită cu ţiglă. Tot roşie. La o sută de metri de moară, se află sediul fostului CAP. O clădire veche, conac boieresc. Acum, o ruină. Tot o ruină sunt şi grajdurile şi toată infrastructura care adăpostea unelte agricole, animale, hambare…

Drumul este, acum, cale de vreo trei kilometri, perpendicular pe râul Olteţ. Pământul, la fel, nemuncit. Pârloagă. Sau, ici acolo, câte un petic de grâu. Cândva, în anii copilăriei mele, aici erau grădini. Roţi de lemn cu cupe de tablă zincată scoteau apa din Olteţ şi o împingeau pe canaluri. Era o minune… Minunea a dispărut. Crengile arinilor s-au aplecat tot mai mult peste apa Olteţului. Apa curge liniştită între malurile aproape părăsite…

Cea mai mare parte a satului a coborât de pe dealuri la şosea. În Teteş şi pe Dealul Buneştilor, mai sunt doar câteva familii, pe Valea lui Dan, la fel, păşunile din Valea Boroghilei, pe unde păşteam noi noile,  au fost inundate de mărăcini…

Locul casei noastre adăposteşte mărăcini, boz şi o dărăpănătură care a fost cândva o casă de lemn, cu patru camere, călduroasă, primitoare şi bucuroasă… Livezile au îmbătrânit. Viile au dispărut. Grădina noastră nu mai există. Este un teren gol, nici iarba nu mai creşte aici cum trebuie…

Am lăsat maşina undeva, în vale, în dreptul casei părintelui – şi el trecut demult în lumea celor de dincolo –, pentru că nu m-am încumetat să o aduc până în faţa fostei case… Drumeagul este pre ponosit… O iau pe jos, cale de vreun kilometru, pe sub deal, spre locul în care se află cimitirul. Trec hududoiul, care nu mai are nici apă, nici nisip, şi urc spre cimitir.

Morminte aruncate printre ierburi. Câţiva şerpi se sperie şi se ascund pe unde pot. Găsesc cu greu mormântul părinţilor mei. Este inundat de bălării. De pe crucea de ciment, s-au desprins cele două plăci. Una de marmură, alta de inox. Cuvintele pe care le-am scris eu sunt însă tot acolo… Nu încerc să le lipesc. Le sprijin doar de cruce, aşa cum a făcut-o cineva care a trecut înaintea mea pe aici. Încerc să înlătur bălăriile şi să sap puţin mormântul. Cu pioletul. Pământul este încă tare – n-a plouat demult – iarba deja s-a uscat, deşi suntem în plină primăvară, iar şerpii, probabil, se ascund nu prea departe. N-aş vrea să-i deranjez,au şi ei viaţa lor…

După vreo două ore, aprind patru lumânări – una pentru mama, una pentru tata, una pentru bunicul şi a patra pentru bunica – îmi amintesc de ei şi las o lacrimă, acolo, în însingurarea de pe deal…

Am din nou senzaţia că satul moare, încet, încet… Iar partea care s-a mutat la şosea renaşte parcă într-o altă dimensiune… După alte rânduieli… Dar, în nerespect faţă de pământ…

Înainte de a ajunge la maşină, după ce trec de locul casei părinteşti, mă întâlnesc cu un om. După mulţi ani, în satul meu, este pentru prima dată când mă întâlnesc cu un om… Mă cunoaşte. Mă salută cu respect, îmi spune cine este… Desigur, îl cunosc şi eu… După nume. Era un prichindel când eu am plecat din sat… Aproape toată generaţia mea se află în cimitirul din sat sau pe unde i-o fi prins pe unii dintre noi finalul…

El este un pic cam bolnav. Un mic accident vascular, cardiopatie, fibrilaţie şi lista este destul de lungă. Şi de boli, şi de medicamente…

Mă invită în casă. Fosta casă a lui Boier Nae. A cumpărat-o. Boierul şi urmaşii săi nu se mai întorc. Este o casă în care intru pentru prima oară. Curte plină de păsări. Ziduri groase, de un metru. O adevărată cetate. Răcoare. Camerele de la etaj sunt din lemn. Soţia lui – o femeie muncită, cum sunt femeile de pe la ţară, dar cu un zâmbet luminos în ochi – aduce o farfurie cu trandafiri şi muşchiuleţ din garniţa cu untură. Un deliciu! Îmi aminteşte de anii luminoşi ai copilăriei mele. Când aveam porc de Crăciun, garniţe cu carne în untură pe care le ţineam până vara târziu, oi, capre şi vacă cu lapte…

– Ce se întâmplă cu pământul? întreb.

– Oamenii l-au părăsit.

Mă gândesc că, între aceşti oameni care au părăsit pământul, mă aflu şi eu. Şi noi, cei patru copii crescuţi cu greu de mama noastră (tatăl meu a murit în 1950, la cinci ani după ce s-a întors din război, când eu aveam doar zece ani, iar fraţii mei 4, 2 şi cel mic, câteva săptămâni), l-am părăsit. Am plecat în patru-vânturile lumii. Şi nu ne-am mai întors. Doi dintre noi (cei din mijloc) au părăsit această lume, iar noi, cei care am rămas, eu şi mezinul, am îmbrăţişat cariera militară şi am ieşit deja la pensie. Dar, parcă iarăşi aş pune mâna pe sapă… Mă simt vinovat pentru acest pământ nemuncit. Când trăia mama, fiecare petic de pământ era semănat cu grâu, cu porumb, cu cartofi, cu varză, cu roşii… Pomii şi prunii dădeau rod, strugurii din vie străluceau în soarele verii…

Pământul nostru, mai puţin pogonul de la Muşetoi – un intravilan de pe malul Olteţului, dat să-l folosească cineva –, este, azi, pârloagă. Şi aşa va rămâne mereu…

Soluţiile nu vin din cer. Dumnezeu nu este nici ţăran, nici plugar, nici politician, nici cosaş. El este doar Dumnezeu. Vede şi atât.

Ce se întâmplă cu satul românesc? Ce ar trebui făcut pentru ca pământul acesta dat românilor din pământul lui Dumnezeu să redevină aşa cum a mai fost, adică Dumnezeiesc? Aşteaptă România ca eu, om de 71 de ani, terorizat de viaţă şi de profesia de militar o jumătate de veac, prin poligoane, pe terenurile de instrucţie, prin teatrele de operaţii ale lumii, prin fel de fel de alte responsabilităţi de mare risc, să iau sapa în mână şi să scormonesc cele două hectare de pământ care au aparţinut şi încă mai aparţin familiei noastre? Să pun pe ele păduri? Să refac via? Să resădesc nucul? Oare, mai pot?!

Aproape toate soluţiile găsite până acum au întors ţăranul român cu o jumătate de veac în urmă, la sapă şi la plugul tras de boi. Tot ce s-a acumulat de-a lungul celor 50 de ani – utilaje agricole moderne, sisteme de irigaţii, livezi necuprinse, vii, ferme şi staţiuni ultramoderne, institute de cercetare din domeniul agriculturii etc. etc. – a fost aruncat pe apa sâmbetei. Ca şi cum n-ar fi fost munca noastră, a ţăranilor României.

Simt o mare tristeţe. Dar n-am nicio soluţie. Ţăranul din mine oftează, iar pensionarul n-are linişte. Chiar dacă am ieşit la pensie, încă muncesc, nu stau degeaba. Dar fac munca pe care o ştiu cel mai bine, pentru care am fost calificat. Chiar dacă în pieptul meu bate o inimă de ţăran, ţăran nu mai sunt. Nu mai am dreptul, puterea şi priceperea să fiu. Şi nici nu cred că am puterea să mă întreb: Unde sunt adevăraţii şi minunaţii ţărani ai României, cei din care a răsărit, în fiecare primăvară, ţara aceasta minunată?

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

Reclame

Un act de mare curaj

26 decembrie 2010 la 6:45 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

Uneori, în plină zi, îmi muşc degetul pentru a mă convinge dacă sunt treaz sau visez. Pentru a ieşi, de fapt, din coşmar. Pentru că, uneori, nu-mi dau seama dacă ceea ce văd şi aud este real sau este doar un vis urât, un coşmar.

Degetul mă doare. N-am cum să mă trezesc, sunt mai treaz decât oricând. Iar nopțile îmi sunt, mai toate şi mai tot timpul, albe…

Astăzi, am o zi liberă. După o noapte albă. Mă aşez în faţa laptop-ului, îmi frec mâinile şi mă bucur că toată ziua voi putea redacta şi tehnoredacta articolele pentru revista “Univers Strategic” la care lucrez şi că, în cea de a doua parte a zilei, voi finaliza şi editorialul.

…Televizorul este deschis. Nu mă interesează absolut deloc instrumentul acesta, mă dezgustă atât de tare, încât, uneori, când soţia mea îl lasă deschis (eu nu-l mai deschid de multă vreme), îmi vine să-l arunc pe geam. În afara unor documentare ştiinţifice bune transmise pe anumite canale, cele mai multe dintre programe sunt sub orice critică. Pe cele mai multe dintre posturi, nu poţi găsi decât violenţă verbală, grosolănie, deformare a limbii române, eludare, umilire sau chiar distrugere a pronumelor de politeţe, vulgaritate, murdărire a frumuseţii şi sensibilităţii feminine, reclame de prost gust sau prost făcute, chiar dezgustătoare, telenovele penibile, manele, ştiri care te zgârie pe creier, reportaje de o calitate îndoielnică… Imagini care distrug cuvântul şi cuvinte chinuite sau schingiuite pe măsura imaginilor… Desigur, sunt şi cuvinte amare sau dureroase despre comportamentul unui guvern care mai are puţin şi distruge tot ce a mai rămas de distrus în această ţară distrusă…

Las dezgustul acesta deoparte, încerc să ies din el, deschid InDesign-ul şi încep să aşez în pagină textele. Mă fascinează. Programul de tehnoredactare este perfect, articolele sunt bine scrise şi de bună calitate… Mă simt în largul meu…

La televizor, se discută ceva despre o moţiune de cenzură pe legea salarizării unice impusă de FMI şi făcută de guvern din topor împotriva salariaţilor şi a respectului muncii… Ştiu de ea, am citit-o şi eu şi, la amărăciunea unui sistem absolut idiot de recalculare a pensiilor militarilor pe principiul contributivităţii, s-au mai adăugat şi efectele dezolante şi revoltătoare ale acestei legi…

Îmi spun că moţiunea nu va trece, iar spectacolul care va fi dat în Parlamentul României va fi, ca şi până acum, un fel de dialog al surzilor pe întuneric… Se vor acuza unii pe alţii, îşi vor striga vorbe grele, ca la uşa cortului, ca şi cum toate maşinaţiunile politice făcute de 20 de ani încoace care au dus la distrugerea economiei, a învăţământului, a încrederii, a respectului, a bunului simţ nu s-ar fi făcut sub puterea şi oblăduirea lor, ci a unor mutanţi…, veniţi de pe o altă planetă, eventul din spaţiul diavolului… Iar ei abia acum au aflat…

Premierul îşi înghite primele cuvinte din cel mai şubred limbaj de lemn din câte au existat vreodată… Când îl aud vorbind pe acest om, mă cuprinde o silă iremediabilă… În mine se produce un conflict imens… Mult vreme, am fost jurnalist, iar pentru un jurnalist cea mai mare bucurie este să îi asculte pe oameni… Individul acesta, ajuns, Dumnezeu ştie cum!, prim-ministru al României, prin stupiditatea cuvintelor contradictorii pe care le spune cu nonșalanță şi insensibilitate despre măsuri dramatice împotriva populației, mai ales a angajaților statului, măsuri care nu au mai fost niciodată luate în această ţară, murdăreşte în mine preţuirea şi respectul cuvintelor pe care le slujesc de o viaţă… Le simt pângărite când ies din gura acestui om atât de mic la suflet… Duhoarea lor mă loveşte exact în creştet… Sunt năucit. Nu credeam că am să cunosc vreodată acest sentiment…

Un politician viclean, cu oarecare carismă dată însă de o inteligenţă care, până la urmă, s-a dovedit a fi perversă, orgolios şi orbit de sentimentul puterii, ajuns, în primul rând, datorită jurnaliştilor care l-au cultivat şi l-au adus în văzul lumii, dar şi „calităţilor” sale de şmecheraş care prind bine la publicul străzii votante, pe cea mai înaltă funcţie în statul român, dar orgolios şi tenace, şi un alt politician, mărunt la suflet şi penibil în comportament, fac o echipă groaznică. Iar modul josnic în care au realizat majoritatea parlamentară, înfiinţând, peste noapte, un grup politic imoral al independenţilor, care au fugit pur şi simplu din cele două partide din opoziţie – PSD şi PNL –, reuniţi ulterior cu cinism şi demagogism ieftin într-un partid – Uniunea Naţională pentru Progresul României –, care, probabil, la următoarele alegeri, va primi zero voturi, arată cam ce înseamnă morala şi corectitudinea în politica românească.

Asocierea PDL-ului cu UDMR-ul, partid politic etnic – contradicţie în termeni – care, în nici un caz, nu doreşte binele României, ci destrămarea ei, arată neputinţa politicii româneşti, lipsa ei de orice conştiinţă politică reală, de orice principii ale ştiinţei politice, de orice orizonturi strategice, de responsabilitate şi de patriotism. Partidele politice din România, mai puţin UDMR-ul, sunt formate, în mare majoritate, din orbi, surzi, oportunişti şi rătăciţi politic care, după toate aparenţele şi realităţile de până acum, habar n-au ce interese reprezintă şi ce rol au ei în crearea unei clase politice mature şi responsabile. Desfăşurarea evenimentelor politice din 1990 şi până în prezent arată clar spiritul de junglă din politica românească, lipsa oricăror orizonturi politice şi a oricărui sistem de valori politice care ar trebui să stea la baza formării şi activităţii unui partid.

În vremea guvernării social-democrate, culmea, s-au făcut unele dintre cele mai păguboase privatizări, fiind, practic, distrusă sau înstrăinată avuţia naţională a României, în vremea guvernării liberale, programele de înzestrare a Armatei României au fost pur şi simplu aruncate la coşul de gunoi, pentru că liberalii n-au dorit, după expresia primului ministru de atunci, să bage bani în fiare care să ruginească, iar acum, în vremea guvernării democrat-liberale, care se proclamă a fi de dreapta, se iau cele mai „staliniste” şi cele mai stângiste măsuri de distrugere a valorilor intelectuale, de nivelare a veniturilor, pe grila cea mai de jos, sub limita de supravieţuire şi de ignorare a valorilor!

Dacă acestea sunt partidele politice din România (şi este vorba de partide aflate în parlamentul ţării!), atunci cine, în locul lor, ar putea să elaboreze programe de relansare economică, de creare a puterii reale a statului, a respectului şi relaţiilor benefice cu ţările vecine şi cu cele europene?! Şi încă ceva. Cum îşi închipuie guvernanţii României, onor Parlamentul Ţării şi onor Preşedinţia României că poate exista putere a statului fără putere economică şi fără putere militară? Şi cu o putere judecătorească pentru care, spre exemplu, pensiile uriaşe ale magistraţilor sunt constituţionale, pe când cele modeste ale militarilor nu? Pe ce lume se trezesc aceşti politicieni aduşi prin votul necumpătat, cumpărat sau păcălit al naţiunii să conducă România, când toate statele de pe glob ţin să-şi consolideze coordonatele esenţiale ale Puterii (cultura, educaţia, economia, informaţia, forţa militară şi relaţiile internaţionale, materializare în parteneriate, alianţe şi coaliţii), cu politica de vătafi şi de slugoi pe care o duc în detrimentul populaţiei, valorilor, intelectualilor şi muncitorilor? Cum de a intrat România în criză economică şi financiară, când băncile nu-i mai aparţin, când economia a fost înstrăinată, învățământul bulversat şi făcut varză cu proiecte de legi fanteziste care n-au nicio legătură cu cerințele reale ale educației, când forţa de muncă a fost pur şi simplu alungată în afara frontierelor ţării, iar creierele silite să emigreze?

Din păcate, politica românească, dusă de niște oameni care n-au nicio legătură cu acest domeniu, se caracterizează cam prin aceleași metehne grave (dar, de data aceasta, mult mai grave!) care au condus la situația din 1940, soldată cu rapturile teritoriale şi cu intrarea tării în război pentru a mai salva ce mai era de salvat. Pentru corectarea erorilor uriaşe pe care le-au făcut politicienii României din acea perioadă, a fost iarăşi nevoie de sângele ostaşilor armatei, de sângele poporului român… Iar pe unii dintre ofiţerii de mare valoare care n-au reuşit să moară pe frontul de Est sau pe cel de Vest, noua politichie – cea comunistă –, condusă se ştie foarte bine de cine, i-a aruncat în închisori, alături de unii dintre marii intelectuali ai țării…

… În timp ce primul ministru al tării, triumfalist şi penibil, pronunță primele cuvinte de lemn alterat ale unui discurs hodoronc-tronc, mi-au venit în minte aceste gânduri extrem de dureroase…

Doamne, de ce n-am închis televizorul înainte de a mă apuca de lucru?!…Acum toată ziua o să-mi fie amară şi murdară!

…Primul ministru îşi înghite cu noduri cuvintele, apoi se oprește contrariat şi nu prea. Pe fața lui imperturbabilă, nu se citește mai nimic, este ca a unui cadavru viu. Coboară de la tribună şi se duce în sală, în timp ce conducătorul ședinței camerelor întrunite strigă la 112 să se ia măsuri… Bâiguie şi el, primul ministru al Ţării, ceva în legătură cu viaţa şi sănătatea celui care s-a aruncat de la balcon în sala de plen…

…Las calculatorul şi mă postez în fața televizorului… Aflu, stupefiat, că, în timp ce prim-ministrul – probabil cel mai penibil prim-ministru pe care l-a avut vreodată tărișoara asta eroică – îşi înghiţea cuvintele-i zgrunţuroase, un om s-a aruncat în cap de la balcon, în sala de plen, strigând: „Pentru tine, Boc!”

Pe tricoul său scria cu markerul :”Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vândut, ne-aţi ucis viitorul copiilor!”. „Asta este viaţa în care trăim noi!”. „Am copil de şapte ani, nu mai am cu ce să-l întreţin”.

Din acel moment, nu m-am mai desprins de televizor, până către miezul nopţii. Eram departe de Bucureşti, undeva, la marginea ţării…

Unii dintre parlamentari, cum era şi firesc, au fost profund impresionaţi. Unii chiar au plâns… Le tremura vocea când vorbeau… Sunt şi ei oameni… Cei care mai sunt… Alţii, crezându-se tari, au încercat să facă pe indiferenții… Alţii s-au arătat de-a dreptul contrariaţi. Cum să fie posibil aşa ceva?! Cine a îndrăznit să le tulbure spectacolul? Un nebun s-a aruncat de la balcon să facă senzație! Ei şi? Dar cum de a fost lăsat să ajungă până aici?! Dacă era un terorist sinucigaș şi avea la el o încărcătură!? Ce face sistemul de securitate? Cum este posibil să se producă aşa ceva în sala de plen a Parlamentului României?! Cum este posibil ca noi, parlamentarii, oameni aleşi ai naţiunii, oameni importanţi, cei mai cei, şi noi, guvernanţi, cei mai importanţi demnitari din această Ţară dintre cei mai importanţi, să nu fim în siguranță tocmai în acest palat care trebuie să fie de maximă securitate?!

…Mă uit stupefiat la acest spectacol îngrozitor. Realizez imediat dimensiunile tragediei. Aflu că omul care s-a aruncat de la balcon, pe primele cuvinte ale discursului primului ministru, este electrician la Televiziunea Română. Îl cheamă Adrian Sobaru. Un nume necunoscut. Că a premeditat momentul. Că l-a pregătit cu minuţiozitate. Şi-a scris pe tricou mesajul pe care dorea să-l transmită, a venit în locul unui coleg, pentru că nu era tura lui, şi s-a aruncat, ca într-un bazin, cu capul în jos. Aflu că avea doi copii, unul fiind autist, că se confruntă cu dificultăți financiare, că ar fi ajuns la capătul disperării, că… Se spune, de asemenea, că era un om jovial, un angajat vechi al televiziunii (ecusonul cu numărul 23) şi un foarte bun specialist… Că nu avea probleme cu Televiziunea Română, că i s-a plătit la timp salariul de 2500 de lei, că…

Şi informațiile de tot felul se continuă… Apoi, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea… Un psiholog explică foarte clar – din punctul de vedere al psihologului – gestul sinucigaș al electricianului. Omul a epuizat toate mijloacele pentru a-şi rezolva problema şi a apelat la ultimul… Gestul lui este comparat apoi cu cel al brașoveanului care, înainte de 1989, şi-a dat foc pe pârtie, în semn de protest faţă de regimul ceauşist şi a ars ca o torţă, cu cel al profesoarei care a stat 70 de zile în greva foamei…

Cei intervievați sunt prudenți, nu-l declară nebun, dezaxat etc. etc. Totuși, cei mai mulți, dintre care face parte şi primul ministru, ţin să spună că gestul acestui om de 40 de ani este necugetat, că nu aşa se rezolvă problemele, că a abdicat prea uşor de la datoria de tată pe care o are faţă de copiii săi, de familia sa, el fiind singurul care aducea bani în casă…

…Iarăşi mi s-a făcut silă. Au venit imediat niște femei de serviciu şi au şters sângele de pe podea… Lacrimile s-au şters mult mai uşor, cei mai mulţi dintre oameni nu înţeleg durerea semenilor lor şi, la urma urmei, dacă nu-i afectează direct pe ei, nu le prea pasă… Sau chiar dacă le pasă – în sensul că sunt impresionaţi –, uită repede. Pentru că uitarea este înscrisă prea brusc şi prea dur în legile omeneşti…

…Am continuat să rămân în faţa televizorului şi să asist la acest spectacol cumplit, deşi ar fi trebuit să mă urc la volan şi, în cinci ore, cât durează drumul de la Drobeta Turnu Severin, unde mă aflam, la Bucureşti, să ajung în Piaţa Constituției, împreună cu 20 de milioane de români sau măcar cu zece milioane… Şi să-i spun răspicat acestui guvern de aroganți neputincioși şi acestui parlament format din impotenți politici, că problemele țârii nu se rezolvă tăind salariile, recalculând pensiile, omorând populaţia sau alungând-o din ţară, ci cerându-i acestei populații (şi creându-i condiţiile minime necesare) să muncească pentru ţară, pe obiective clare şi precise, eşalonate în timp, după programe inteligente şi responsabile… Pentru că gestul acestui electrician care lucra la Televiziunea Română nu a fost un simplu act sinucigaș, cum crede lumea indiferentă a acestei ţări ajunsă şi adusă în sapă de lemn, ci un act de mare curaj, un act eroic de trezire a unei naţiuni care se comportă exact ca o turmă mânată la tăiere de niște politicieni-ciobani inconștienți şi venali, avizi de bani şi de putere…

Cu faţa zdrobită şi, probabil, cu nişte dureri îngrozitoare, el a strigat, de pe targa cu care-l duceau spre ambulanță profesioniştii de la SMURD, nişte oameni excepţionali, un cuvânt pe care politicienii României l-au uitat sau nu l-au cunoscut niciodată în esenţa lui, ca necesitate înţeleasă: Libertate!

Primăria, prin vocea unei doamne care nu prea știa ce spune, a arătat că ea şi-a făcut datoria, plătind la timp cei şase sute cincizeci de lei (expediați chiar pe 16 decembrie!), iar dacă mai este nevoie de ceva, de bani pentru ajutarea familiei etc., se va rezolva…

Biata femeie nu-şi prea găsea cuvintele, era aproape încurcată, jenată şi solidară cu acest nefericit care, ajuns la disperare, a vrut să-şi ia zilele… Atât a înțeles ea din gestul acestui om. Iar parlamentarii n-au înțeles nici măcar atât. Unii, neputincioși şi oripilați de acest gest uluitor, au părăsit pur şi simplu sala, iar cei ai puterii au continuat lucrările ca şi cum nimic nu s-a fi întâmplat. N-au avut însă curajul să voteze împotriva moțiunii şi nici să renunțe la un proiect de lege diabolică, primitivă şi criminală. Probabil că, pentru tranșa de la FMI, sunt în stare să condamne la moarte jumătate din națiunea română, să treacă în posesia unui alt stat regiuni întregi sau chiar România întreagă, fiind convinși că ei sunt, de fapt, adevărații salvatori şi eliberatori ai poporului român…

Poate că, într-un fel, au dreptate: cea mai perfectă formă de libertate este MOARTEA…

Mesajul celui care s-a aruncat de la balcon era, de fapt, unul ce exprima primele două versuri din Imnul României: „Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte/ La care te-osândiră barbarii de tirani.” Iar acest îndemn era adresat, din Templul Democraţiei, pentru că asta înseamnă Casa Parlamentului, întregii naţiuni şi, în mod nemijlocit, reprezentanţilor ei, aflaţi în sală. Chiar din bârlogul lor aurit.

„Barbarii de tirani” sunt chiar guvernanții acestei ţări, mai exact, politicienii acestei ţări, care, de ani de zile, nu fac altceva decât să omoare, prin reforme nechibzuite şi chiar absurde, economia, transporturile, cultura, educația, securitatea, apărarea şi viaţa românilor şi României. În două decenii, n-au creat nimic, dar au vândut, au dăruit altora şi au distrus aproape tot. Inclusiv sufletul oamenilor.

Asta voia să spună, voit sau nu, electricianul care s-a aruncat de la balcon în plenul unei adunări parlamentare care legifera şi legitima o nouă agresiune împotriva poporului român. Am toată admiraţia pentru curajul acestui om care a crezut că poate trezi, prin gestul său, nişte adormiţi, nişte indiferenţi, nişte inconştienţi, nişte criminali…

…Lui Adrian Sobaru, ar trebui să i se ridice, pe locul în care a căzut, acolo, în inima Parlamentului României, o statuie. Sper că un Parlamentul cu adevărat românesc va face cândva acest gest.

Gheorghe Văduva

CONSPIRAŢIE ÎNGROZITOARE SAU EFECT AL UNEI PROSTII CÂT ROATA CARULUI

21 noiembrie 2010 la 9:37 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

„Căci din nimic de s-ar face o speţă sau alta, atunci de prisos să mai fie seminţe”

Lucretius

Realităţi şi premise

Românul ştie din timpuri imemoriale că trebuie să stea în banca lui, să nu se amestece nici în treburile altora, nici în mersul soarelui pe cer, nici în strălucirea lunii, nici în curgerea apelor, nici în volbura lumii. Românul tradiţional se fereşte de vâltori şi de complicaţii, gândeşte îndelung şi alege calea simplă, de cele mai multe ori, bătătorită de înaintaşii lui sau bine chibzuită şi creată, în mod inteligent, de el însuşi. Românul vechi nu se amestecă în treburile lumii. Nici în meschinăria ei, nici în prostia ei. El ştie, cam tot de pe atunci, adică din vremurile în care codrii îl adăposteau şi îi ofereau hrană, adăpost şi de toate, că viaţa lui depinde de el însuşi, de cer şi de pământ. Şi aşa a trăit mereu, chiar şi atunci când veneau alţii, în goana sălbatică a cailor struniţi de războinici migratori, peste el. Se ascundea o vreme de fulgerele negre ale năvălitorilor – pentru că nu avea altă opţiune –, apoi,  după ce furtuna trecea, se întorcea la ale sale. Nu numai românul, sau cum s-o fi numit el atunci, era aşa, ci mai toate popoarele sedentare aveau un comportament asemănător.

Între populaţiile războinice migratoare şi populaţiile sedentare, există o deosebire fundamentală, chiar dacă şi unele şi celelalte fac parte din specia umană. Filozofia sedentarului este una a spaţiului plin, a spaţiului suficient, a spaţiului-izvor, a spaţiului cald, umanizat, a spaţiului-resursă. Sedentarul are dimensiunea verticală a existenţei sale. El priveşte şi gândeşte totdeauna pe verticală. În fiecare dimineaţă, el, se uită la cer şi la pământ. De la cer, aşteaptă binecuvântarea, soarele şi ploaia, singurele importante pentru viaţa sa naturală, de la pământ aşteaptă rod şi adăpost. Adăpost vremelnic şi adăpost etern. Abia în eternitate, în concepţia românului, care nu l-a uitat niciodată pe Zamolxe, cerul se uneşte cu pământul, iar el scapă de grijile vieţii. Pentru sedentar, contează foarte mult aceste lucruri.

Migratorul se uită la orizonturi. Privirea lui este orizontală. El nu se gândeşte la ce-i oferă pământul – pentru că pământul arid şi neprimitor al stepei şi al deşertului nu-i oferă mare lucru –, ci la noile locuri în care poate găsi hrană, adăpost vremelnic sau durabil şi bunuri de prădat. Aceste locuri se găsesc, pentru migratorul războinic, totdeauna dincolo de orizonturi.  Pe el nu-l interesează cum se produc bunurile, ci cum se apucă, cum se smulg din mâinile celor care le fac. Sedentarul are filozofia pământului roditor, a statorniciei, migratorul are filosofia spaţiului gol, a trecerii dincolo de orizont…

Sedentarul este, prin excelenţă, proprietar. El are o bucată de pământ şi o casă pe care o transmite din generaţie în generaţie. Aceste lucruri nu sunt trecătoare, ci durabile. Omul trece, pământul şi casa rămân. Comunitatea şi vecinătatea sunt importante doar în măsura în care nu tulbură acest modus vivendi. Comunitatea şi vecinătatea oferă, într-adevăr, un spaţiu de securitate şi de întrajutorare, dar esenţa sedentarului se află în forţa rădăcinilor lui, în durată. El înaintează încet în spaţiul civilizaţional, este reticent la nou, foarte legat de valori ancestrale şi de patrimoniu, iar interesul lui tradiţional nu depăşeşte curtea şi ogorul lui. Industrializarea şi modernizarea au schimbat unele lucruri pe ici pe acolo, dar nu şi această esenţă. Sedentarul s-a adaptat la noile condiţii, împrumutând foarte mult şi de la migratorii războinici, dar, în situaţii-limită, se comportă cum îi este gena.

Năvălirile populaţiilor migratoare l-au obligat pe sedentar fie să se ferească din calea hoardelor, fie să se unească cu vecinul său, să facă rost de arme şi să se apere. Lucrurile nu sunt prea complicate în modul de viaţă al sedentarului. Nici în cel al migratorului. Noi, cei care avem orbul găinilor sau care nu mai vedem copacii din cauza unei păduri inexistente, le complicăm şi le sofisticăm, în numele unor interese care, dacă le analizăm în profunzime, vom constata că nu sunt ale noastre şi ale neamului nostru, ci ale altora, blestemaţi să migreze şi să distrugă, să-i alunge pe alţii şi să le ia bunurile.

În partea de Nord a ţării, în acel loc extrem de pitoresc şi de interesant numit Ţara Oaşului, un spaţiu care numără doar 23 de localităţi, există, exact la hotar, o comună specială. Ea se întinde pe vreo 30 de kilometri şi are un singur drum care constituie, deopotrivă, intrare şi ieşire. Localitatea respectivă se numeşte Cămârzana. Este o localitate frumoasă, pitorească, cu case răspândite pe dealuri şi văi, cu păduri care, cu vreo 30 de ani în urmă, colorau în verde-negru colinele şi dealurile din jur, cât vedeai cu ochii. Aveai impresia că te afli aproape de cer, într-un spaţiu de început de lume, în care liniştea, echilibrul şi oamenii convieţuiau frumos şi foarte elegant. Comuna nu avea nici câini, nici încuietori la porţi şi la uşi. Mă aflam acolo împreună cu un vechi coleg din liceul „Fraţii Buzeşti” de la Craiova care, după ce absolvise facultatea, fusese repartizat la Liceul din Negreşti-Oaş. La un moment dat, îmi face semn să intrăm într-o curte. Deschide poarta, intră în curte, urcă cele câteva trepte şi ajunge în tindă. Ridică capacul de la găleată, şi bea o cană cu apă.

– Mi s-a făcut sete, vere!

– Îl cunoşti pe stăpânul casei?

– Nu.

– Atunci!?

Mi-a explicat. Aici, mi-a spus el, oamenii sunt altfel. Nu-şi închid porţile şi uşile şi nu ţin câini în curte. Câinii trebuie să stea la pădure, să păzească oile. Aici e sat, nu pădure! Dacă omul are nevoie de ceva – să bea o cană de apă, spre exemplu –, deschide poarta şi intră în curte. Chiar şi în casă. Oamenii sunt, aici, ca fraţii. Au încredere deplină unul în celălalt.

În fiecare duminică, se îmbrăcau în hainele cele mai bune şi coborau de pe uliţele care duceau la casele lor de pe dealuri şi văi, în centrul satului, la biserică. Ascultau slujba şi veştile pe care le aducea părintele. Apoi rămâneau la roată (horă).

Comuna are o poveste foarte simplă. Aici, în pădurile seculare care acopereau aceste dealuri, îşi ascundeau oamenii locului, pe timpul năvălirii migratorilor războinici, comorile lor cele mai de preţ: fetele. Zânele. Ceilalţi – bărbaţi în putere, flăcăi şi chiar femei robuste – îi atacau pe migratori sau se ascundeau de migratorii războinici, dar prin alte locuri. Aici era un loc de mare taină, numit Camera Zânelor, într-un cuvânt Cămârzana. Cu timpul, după ce migraţiile războinice s-au rărit, oamenii au venit lângă comorile lor. Şi au întemeiat această superbă localitate.

Invoc această frumoasă poveste a unei localităţi din România pentru că ea evocă un spirit profund şi un adevăr fundamental. Oamenii acestor locuri şi-au apărat cum au putut comorile. Dacă adăugăm şi alte numeroase poveşti sau legende – între care şi cele care ţin de comorile regelui Decebal, de grija şi îndârjirea cu care populaţia acestei ţări a rezistat atacurilor din toate timpurile – avem, cred eu, o imagine concludentă asupra modului de viaţă al românilor. Au trăit între frica ameninţării veneticilor războinici şi liniştea pământului.

Mereu a fost aşa

În vremea imperiilor (Imperiul Ţarist, Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-ungar), situaţia românilor era una extrem de grea. Te şi întrebi cum de nu au dispărut ca neam şi ca populaţie, după atâtea vremuri vitrege şi nenorocite. România, în vremea imperiilor, era, deopotrivă, zonă-tampon sau spaţiu de siguranţă strategică şi, în acelaşi timp, vacă de muls. Nu era, propriu-zis, un teren de dispută între marile imperii. Disputa se centra, îndeosebi, pe strâmtori (Bosfor şi Dardanele) şi pe controlul culoarelor strategice, iar ţara noastră trebuia să plătească un tribut greu pentru a fi lăsată cât de cât în pace.

Voi încerca să explic, pe scurt, situaţia geopolitică a vremurilor-coşmar pentru România. Cred că este necesar să reflectăm asupra acelor realităţi, întrucât ceea ce se întâmplă azi, mai ales după recentele summit-uri franco-germano-ruse, dar nu numai, arată că, de fapt, istoria se cam repetă. Desigur, pe alte coordonate, într-un alt mediu conflictual şi cu alte obiective strategice, dar care, pentru ţara noastră, înseamnă, de fapt acelaşi lucru: izolare, presiuni complicate, distrugere sistematică (sau autodistrugere condiţionată) a potenţialului uman, intelectual, tehnologic şi chiar cultural, aducere în sapă de lemn, falimentare geopolitică incontestabilă.

În acest timp, marile puteri continuă să caute soluţii convenabile lor pentru reorganizarea zonelor, regiunilor, a continentului şi chiar a lumii. Bătălia pentru noile configurări sau reconfigurări geopolitice a reînceput…

… Când liniile de forţă ale conflictualităţii europene şi eurasiatice s-au reorientat Est-Vest, în zona europeană s-au conturat patru mari culoare strategice: 1. Culoarul strategic baltic; Culoarul strategic central (Galiţia Orientală, nordul lanţului muntos european, până în Normandia, un fel de bulevard strategic european, pe unde s-au dus majoritatea războaielor); 3. Culoarul strategic al Dunării; 4. Culoarul strategic maritim (Marea Neagră, Strâmtorile, Marea Egee, Marea Mediterană). Aceste culoare strategice erau foarte importante atât pentru Rusia şi pentru populaţiile războinice migratoare din foaierul perturbator, un spaţiu imens, care se întinde între Nordul Mării Caspice şi Manciuria, cât şi pentru Europa Occidentală. Nu este nevoie să prezint importanţa fiecărui culoar strategic şi ce s-a întâmplat pe fiecare. Cele două războaie mondiale, Războiul Rece şi Războiul petrolului şi cel al conductelor de gaz din zilele noastre sunt, credem, edificatoare în acest sens. Vreau să subliniez doar poziţia spaţiului românesc în cadrul acestui construct geopolitic.

România se află în zona a trei dintre cele patru culoare strategice. Toate încep din vecinătatea apropiată a teritoriului ei, unele dintre ele (culoarul strategic al Dunării şi cel maritim) trec şi pe teritoriul ei, şi, de-a lungul veacurilor, a suportat efectul distrugător al acestor culoare. Ţara noastră nu era şi nu putea fi lăsată să fie întreagă şi unitară în această configuraţie geopolitică de certă conflictualitate Est-Vest. Ea avea una dintre cele mai ingrate poziţii posibile. O parte din spaţiul românesc se constituia în zone de siguranţă strategică pentru imperiile vecine, iar o altă parte era inclusă efectiv în spaţiul de margine al acestor imperii.

O precizare: zonele de siguranţă strategică, pentru a fi eficiente, trebuie să fie suficient de mari pentru a permite imperiului respectiv manevra strategică pe linii exterioare, dar nu prea mari, pentru a nu ridica probleme de independenţă şi de suveranitate.

În aceste condiţii, Moldova dintre Prut şi Carpaţi reprezenta o zonă de siguranţă strategică pentru Imperiul Ţarist, în timp ce, pentru Imperiul Otoman, zona de siguranţă strategică era cuprinsă între Dunăre şi Carpaţi, respectiv, pe teritoriul Ţării Româneşti, al Munteniei. Imperiul Austro-ungar nu a avut unde să-şi mai realizeze o zonă de siguranţă strategică în afara teritoriului său şi, din acest motiv, a realizat una interioară, în zona interioară a Carpaţilor de Curbură, cam pe unde se află astăzi judeţele Covasna, Harghita şi o parte din Mureş. În această zonă, au fost colonizaţi, prin secolul al XII-lea, teutonii, dar aceştia erau prea aroganţi şi prea mândri pentru a servi drept forţe de asigurare frontalieră. În secolele următoare, au fost colonizaţi aici secuii. Politica dusă de Imperiul Austro-ungar în zonă (în special de Ungaria) a fost de deznaţionalizare şi de asimilare a populaţiei autohtone şi a reuşit aproape pe deplin. Spre exemplu, în 1775, în comuna Frumoasa, de la intrarea în pasul Ghimeş-Palanca, populaţia era compusă din o treime armeni, o treime români şi o treime secui. Astăzi în această comună sunt numai secui. Au fost asimilaţi mai întâi armenii, apoi, încet, încet şi românii.

Zona prezenta, pentru Imperiul Austro-ungar o triplă importanţă: permitea manevra, pe direcţii interioare, în scurt timp, către cele trei mari culoare strategice (Central european, al Dunării şi Maritim); asigura flexibilitate strategică faţă de cele două imperii – rus şi otoman –, în situaţia în care acestea ar fi trecut concomitent sau pe rând la ofensivă pe cele două culoare strategice (al Dunării şi central european); permitea accesul rapid, prin Poarta Focşanilor, la Gurile Dunării. Acest imperiu plănuise de multă vreme să găsească momentul oportun şi să debuşeze, din zona interioară de siguranţă strategică, transformată în bază de plecare la ofensivă, spre Gurile Dunării, pentru a avea astfel acces şi la Marea Neagră. O astfel de reuşită ar fi scos practic Imperiul Otoman din Balcani şi din zona europeană.

Teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru reprezenta prima rocadă strategică între cele trei mari coridoare strategice, motiv pentru care, în 1812, Imperiul Rus a făcut ce a făcut şi a intrat în posesia lui. O astfel de perspectivă se ivise, într-un fel, şi în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, dar marele cărturar de talie europeană şi mondială viza nu asigurarea unui spaţiu de siguranţă strategică pentru Imperiul Rus, ci eliberarea Ţărilor Române de sub tutela Imperiului Otoman şi construirea unui sistem de siguranţă strategică între Carpaţi şi Caucaz, deopotrivă, pentru Ţările Româneşti şi pentru Rusia, în condiţii de parteneriat strategic, cum am spune noi astăzi. Bătălia de la Stănileşti din 1711, purtată de ţarul Petru cel Mare şi de domnitorul român Dimitrie Cantemir, a fost câştigată de turci, iar vistul unei formule moderne de emancipare şi de siguranţă strategică pentru năpăstuitul spaţiu românesc s-a spulberat.

În 1812, situaţia geopolitică nu mai era cea din vremea lui Dimitrie Cantemir. Ruşii au trecut Basarabia şi întregul spăaţiu de dincolo de Prut (Moldova dintre Prut şi Nistru) în stăpânirea lor şi au transformat-o în prima rocadă strategică în confruntarea permanentă cu Vestul. Şi aşa a rămas până în zilele noastre. De-a lungul timpurilor, au schimbat structura populaţiei de la intrarea în cele două culoare strategice, respectiv, din Nordul Bucovinei şi din raioanele Kahul şi Ismail (au încurajat depopularea românilor). Fait accompli. Niciodată situaţia nu va mai putea fi corectată. Înfiinţarea, de către Lenin, în 1924, a Republicii Sovietice Autonome Moldova, cam în zona în care află Transnistria de astăzi, extinderea acesteia, în 1940, apoi, în 1944, până la Prut, construirea de drumuri betonate cu orientare Nord-Sud, în timpul apartenenţei Moldovei dintre Prut şi Nistru Uniunii Sovietice, implementarea Armatei 14 în zonă, constituirea, la Chişinău, a Comandamentului pentru teatrul de operaţii de Sud-Vest, care cuprindea, în principal, culoarul strategic maritim şi culoarul strategic al Dunării, cu varianta culoarul tracic, Udine, fâşia nordică de litoral a Mediteranei arată clar efectele din timpul Războiului Rece ale unei bătălii de sute de ani pentru poziţionare geostrategică favorabilă.

Tot în cadrul acestei poziţionări, în 1948, ruşii au cerut românilor şi Insula Şerpilor, pentru a amplasa aici un radar puternic cu care să supravegheze Gurile Dunării şi Strâmtorile. Evident, ca întotdeauna în istorie, conducerea de atunci a României a acceptat. Mereu iubiţii noştri conducători au acceptat cedarea fără luptă a teritoriilor româneşti, în timp ce, spre exemplu, chinezii se mândresc cu faptul că, niciodată, în istoria Chinei, nu a existat un guvern care să semneze vreun document prin care să se cedeze un metru de pământ din spaţiul chinezesc.

Aceasta-i marea deosebire dintre conducătorii noştri – aleşi prin vot democratic, impuşi prin forţa altora sau ajunşi întâmplător pe scaunul lui Mihai Viteazul, al lui Ştefan cel Mare şi al altor români adevăraţi care n-au pregetat să trăiască, să lupte şi chiar să moară pentru ţară – şi alţii, de prin alte părţi ale lumii. Erau, evident, şi în acele vremuri de demult uneltiri şi cozi de topor care se duceau cu peşcheşul la Înalta Poartă pentru a-şi ucide fraţii şi a se urca pe tron… O relatează foarte precis Dimitrie Cantemir în monumentala sa operă…

Nici astăzi nu-i altfel. Dar, din păcate, politichia românească, orbită de furibunda ei bătălie partizană pentru binele ei în defavoarea totală a binelui ţării, nu mai are timp să se aplece, să asculte şi să înţeleagă efectele dezastruoase ale unei bătălii absolut mizerabile pentru distrugerea României, susţinută prin media şi pe mai toate direcţiile şi căile care duc la pierzanie spiritul naţional, tradiţiile, valorile, sufletul.

Pe diferite site-uri, apar tot felul de materiale, foarte bine documentate, care dezvăluie cumplita agresiune desfăşurată, deopotrivă, din interior şi din exterior, împotriva a ceea ce a mai rămas din sărmana noastră Românie. Numai că, acum, cel puţin în această etapă, războiul nu se mai duce cu tancuri şi cu avioane, ci cu… finanţe şi aranjamente uluitoare pentru scoaterea românilor din România, pentru îndatorarea pe zeci de ani sau pe sute de ani a celor care rămân, pe transformarea lor în sclavi, pentru deposedarea lor de pământ şi de case, pentru distrugerea capacităţii lor de a avea un ideal naţional, de a iubi ţara, trecutul ei, oamenii şi ideile, pentru a-i obliga să rămână în superficial, în ignoranţă, în a nu înţelege nimic din ce se întâmplă, pentru a-i transforma în nimeni.

Reformele absolut stupide ale sistemului de învăţământ, fără nici un fel de fundamentare ştiinţifică şi de logică, au dus la creşterea imensă a numărului de analfabeţi, la transformarea învăţământului într-o afacere, la plata insuportabilă a accesului la educaţie – un drept indiscutabil al cetăţeanului într-un stat modern –, la ridiculizarea oamenilor de carte, la ameţirea şcolii şi diminuarea responsabilităţii ei faţă de elev şi de profesor, la copierea proastă a unor experienţe din afara frontierelor noastre, la demotivarea aproape completă a elevului, studentului şi profesorului, la toate anomaliile care se petrec în învăţământ, fiecare ministru care vine crezând că şcoala românească începe cu el… Manuale alternative, afacerea cu manuale, titularizarea arbitrară pe post, accentuarea inimaginabilă a formalismului şi justificativului etc., toate în defavoarea învăţământului…

Sistemul de sănătate s-a reformat de atâtea ori, încât România se află azi pe ultimul lor din Europa în ceea ce priveşte starea de sănătate a populaţiei, deşi are cele mai numeroase şi mai împovărătoare taxe de asigurări.

Plan diabolic sau tsunami de prostie şi nepricepere?

A început punerea în operă a unei politici criminale de depopulare a ţării, de deromânizare a României, sub ochii complet orbi ai Parlamentului şi ai Guvernului, ai instituţiilor statului şi ai populaţiei, care este atât de agitată şi de agresată din toate părţile (reduceri de salarii, concedieri masive, şomaj, lipsa locurilor de muncă, creşterea taxelor şi impozitelor, creşterea criminalităţii, a traficului de droguri, a infracţionalităţii, a atentatelor la siguranţa cetăţeanului etc.), încât n-o mai interesează nimic. Dumnezeu cu mila!

Imediat după 1990, ţiganii au ajuns la concluzia că ei nu sunt ţigani, ci… rromi. Macedonia nu a fost primită în NATO pentru că Grecia nu recunoaşte numele acestei ţări. Cum de şi-au permis românii să recunoască numele de rrom, care face trimitere directă la denumirea ţării? Cum să fie România ţara ţiganilor? Desigur, România este şi ţara ţiganilor care locuiesc în ea, aşa cum este ţara oricărei etnii care se află de sute de ani în graniţele sale. Dar nu este ţara etniei ţiganilor, ci ţara cetăţenilor români, indiferent de etnia căreia îi aparţin. „Plimbarea” masivă a ţiganilor din România prin Europa, confundarea lor cu populaţia României, concomitent cu emigrarea pentru locuri de muncă a milioane de români, a dus la distrugerea, în primul rând, chiar în sufletul unora dintre români, a respectului faţă de ţară, de drapel, de simbolurile naţionale şi faţă de cetăţenia română. Aceasta, în ochii unora, a devenit o ruşine. În timp ce natalitatea scade vertiginos, este încurajată, inclusiv de la tribuna Preşedintelui României,  emigrarea românilor, mai ales a materiei cenuşii, a creierelor, care nu-şi mai găsesc locul în România, precum şi imigrarea a peste 50.000 de străini pe an. Probabil că, în câteva decenii, dacă se va continua atacul necumpătat şi criminal al guvernanţilor împotriva propriei populaţii, românii vor deveni minoritari în România, iar planul de redistrugere a ţării şi de ocupare a ei de către alţii, în special de către cei care domină finanţa mondială, va reuşi pe deplin.

După 1990, cu o grabă pe care cu greu ne-o putem explica altfel decât prin cârdăşirea guvernanţilor ţării cu duşmanii ţării, a fost înstrăinată şi distrusă economia românească, au fost abandonate pieţele, a fost sacrificat şi distrus patrimoniul. România era, înainte de 1989, o mare putere în petrol, situându-se pe locurile 2-3 în lume atât în utilaj petrolier, cât şi în exploatarea propriu-zisă a petrolului. În 1977, România scotea din subsolul ţării 14 milioane de tone de ţiţei, adică exact atât cât consuma, şi vindea, în Europa Occidentală, la preţ de dumping, petrolul pe care îl importa din Irak şi din Iran, ca plată pentru serviciile pe  care le făcea acestor ţări (construcţia de rafinării, de drumuri, de cartiere etc.). Acum, mai extrage doar 5.000 de tone, care nici măcar nu-i mai aparţin (rezervele subsolului au fost cedate Austriei), dar consumă tot 14, chiar dacă nu mai are industrie. Combinatul de ţevi laminate de la Iaşi, unul dintre puţinele din Europa, dotat cu tehnologie modernă, a fost vândut unui ceh care i-a luat piaţa şi l-a faliment. Privatizările cu orice preţ şi în orice condiţii, la presiunea nu ştiu cui, au dus la distrugerea economiei româneşti, a flotei, a căii ferate, a infrastructurii, într-un ritm chiar mai mare decât cel din vremea unui război, în loc să determine infuzii de capital, locuri de muncă şi creştere economică…

Industria de apărare a fost şi ea, la rândul ei, distrusă, în timp ce armata a fost redusă de la 320.000 de militari, cât număra în 1989, la 75.000, cât numără în prezent, fără ca o astfel de reducere, explicabilă şi, într-un fel, necesară prin profesionalizarea instituţiei, să fie însoţită, aşa cum ar fi trebuit, de dotarea cu mijloace corespunzătoare şi cu un concept modern de pregătire a populaţiei pentru a-şi apăra, în caz de nevoie, ţara. Resursa aviaţiei este pe sfârşite, achiziţia noului avion întârzie, tehnica veche nu mai poate fi reparată… În timp ce conceptul strategic NATO aprobat vineri, 19 noiembrie 2010, la summit-ul de la Lisabona, cere performanţă, angajament, modernizare, participare activă şi efectivă la soluţionarea crizelor.

Mă rog, ţara n-are bani. Suntem în vreme de criză. Dar de ce n-are ţara bani?! De ce suntem în criză?! Economia nu ne mai aparţine, bănci româneşti nu există, Finanţa aparţine altcuiva, agricultura este de multă vreme pe butuci, România importând 70 la sută din produsele alimentare, în timp ce aroganţa guvernanţilor depăşeşte orice limite… Cum va fi returnat împrumutul de la FMI, de vreme ce România nu mai are economie? Prin banii pe care îi vor depune în bănci muncitorii români care lucrează peste hotare? Prin noi împrumuturi? Prin vânzarea ţării cui poate să valorifice activele şi să o includă în teritoriul său sau să o repopuleze? În Drobeta Turnu Severin, spre exemplu, existau un şantier naval, o uzină de vagoane, un combinat de celuloză şi hârtie, un combinat de industrializarea lemnului, un combinat de apă grea, sistemele hidroenergetice şi de navigaţie Porţile de Fier 1 şi 2, un abator, o uzină mecanică, o forjă şi o mulţime de alte fabrici şi făbricuţe. Întreaga populaţie a oraşului era angajată în aceste întreprinderi. La ora actuală, mai funcţionează, la capacitate minimă, câteva secţii din Şantierul naval, cele două sisteme hidroenergetice, de la Gura Văii şi de la Gogoşu, combinatul de apă grea şi ceva industrie locală… Oamenii au fost trecuţi în şomaj sau scoşi la pensie… Evident, oraşul nu moare, dar sărăceşte pe zi ce trece. În schimb, se construiesc în fiecare an, unităţi comerciale imense…

Toate guvernele nu au făcut altceva decât să se certe pe funcţii şi să lase în paragină economia ţării. Aproape toate marile unităţi ale economiei româneşti au fost vândute ca fier vechi. Nu s-a construit nimic. Sau mai nimic. Au fost distruse întreprinderile care produceau tractoare şi unelte agricole, în maniera în care a fost falimentată şi Bancorex. La Bancorex, au fost încurajate creditele care i-au îmbogăţit pe unii, dar nu s-au mai întors la bancă. Ceva în genul subprimelor americane care au generat criza de pe Wall Street, cu consecinţe dezastruoase în toată lumea, mai ales pentru ţările mici, cu economii neperformante. Dar ce contează, dacă unii şi-au umplut buzunarele şi sunt azi miliardari!?

Există tot mai multe voci care susţin că este vorba de un plan diabolic de distrugere a României şi de transformare a ei într-un fel de colonie a celor care deţin marea finanţă. Realitatea nu contrazice aceste propoziţii. Planul ar viza depopularea masivă, adică deromânizarea României, prin încurajarea emigrării, repopularea prin sistemul imigraţionist, cumpărarea pământului de către aceste forţe, pe bucăţele, fie în mod direct, fie prin intermediari, stăpânirea fondului locativ, acuzarea continuă a ţării, picătură cu picătură, că ar fi vinovată de holocaust şi de alte crime împotriva umanităţii şi obligarea ei să accepte aceste acuze, absolut aberante, distrugerea sistemului de învăţământ, golirea ţării de creiere, distrugerea completă a agriculturii (aproape că s-a şi reuşit, de vreme ce România importa 70 la sută din produsele alimentare!) şi a oricăror sisteme şi mijloace care ar asigura supravieţuirea românilor şi redresarea ţării, înrobirea ei pe termen lung, prin datorii pe care nu le poate achita, lipsirea ei efectivă de un sistem de apărare eficient, eludarea NATO şi crearea unor condiţii în care UE să nu găsească soluţii pentru România (ajunsă deja într-o situaţie extrem de dificilă, chiar dacă este membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene), crearea de diversiuni în rândul clasei politice şi fragmentarea ei în aşa fel încât să nu se poată realiza un consens pe problemele mari şi importante ale ţării, adâncirea dihotomiei, învrăjbirea populaţiei şi a minorităţilor, stimularea promovării în funcţii importante a unor nulităţi care pot fi uşor manipulate, adică repetarea scenariului cominternist şi crearea unor situaţii în care să nu fie posibilă apariţia şi promovarea pe funcţii importante a unor mari bărbaţi de stat de talia Lui Cuza, a lui Kogălniceanu, a lui Brătianu şi a altor mari oameni ai neamului românesc.

Desigur, s-ar putea obiecta că NATO şi Uniunea Europeană nu vor permite aşa ceva. România este o ţară destul de mare şi de importantă pentru Uniunea Europeană şi pentru NATO, iar aceste organizaţii au o putere colosală în reconfigurarea geopolitică a Europei, spaţiului euro-atlantic şi chiar a spaţiului euro-asiatic. Dar NATO şi UE n-au schiţat şi nu schiţează un gest pentru a ajuta România să iasă din situaţia groaznică în care a intrat sau în care a fost aruncată, fie de clasa ei politică incompetentă şi lipsită de patriotism, fie de obsedaţii noii ordini şi implementării unei guvernări mondiale care nu au nici un scrupul faţă de nimeni.

Semnalele de alarmă care se trag din ce în ce mai îngrijorător seamănă cu cele care au precedat diktatul de la Viena şi rapturile teritoriale care au afectat atât de grav România în 1940, dar şi după încheierea războiului. De data aceasta, se pare însă că este vorba de ceva mult mai grav. Este vorba de o distrugere lentă şi, în acelaşi timp, accelerată a ţării prin infiltrare, denigrare, încurajare a dihotomiei, a emigraţiei, a imigrării, prin distrugerea instituţiilor de bază, a valorilor şi a culturii.

Să dea Dumnezeu ca eu şi toţi cei care suntem îngrijorați de acest război cumplit, dus prin mijloace perverse, din afară şi din interior,  împotriva României, să ne înşelăm, în pofida dovezilor şi evidenţelor incontestabile! Mă tem însă că nu ne înşelăm. Cred doar că ne aflăm în faţa unei alternative: ori este vorba de o conspiraţie diabolică şi îngrozitoare, ori ceea ce se întâmplă în ţară este efectul unei prostii imense, cât roata carului a clasei politice româneşti, incapabilă să înţeleagă vremurile şi să-şi slujească ţara. Şi într-un caz şi în celălalt, efectul este acelaşi: distrugerea României românilor şi transformarea ei într-o Românie datoare, vândută, jecmănită, umilită şi scoasă din orice proiect pentru dezvoltare durabilă.

Gheorghe Văduva

VREMURI DE COŞMAR!

31 mai 2010 la 18:39 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

Vremurile astea de coșmar sunt un coșmar pentru toată lumea truditoare. Cineva, (din păcate, era chiar un prim ministru foarte demn, cu onoare și personalitate) spunea, cu câțiva ani în urmă, că nu contează azi munca, ci capitalul, întrucât, dacă nu ai capital, nu poți genera locuri de muncă. Avea dreptate, desigur. Dar raționamentul său era şi este valabil pentru o societate dintr-o epocă neaşezată, partajată, în care capitalul şi munca erau, ca în „Capitalul” lui Marx, rupte și neînfrățite, una dintre părți creând plusvaloarea iar cealaltă însușindu-și-o, toată lumea fiind aşa cum a fost. Numai că sistemul se dovedește a fi vulnerabil şi haotic. Sistemul financiar al lumii, nereformat niciodată şi doar cocoţat în vârful lumii, are evoluţii haotice, deci imprevizibile şi greu de controlat şi de gestionat, întrucât este extrem de sensibil la variaţia condiţiilor. De aceea, el generează cutremure financiare uriaşe, care zguduie din temelii economia, distruge ţări, firme şi vieţi, produce uriaşe conflicte şi chiar războaie.

Puţin le pasă însă politicienilor români de  asta. Şi ei sunt cocoţaţi, la rândul lor, cu ajutorul celor care-i votează, tot acolo, în piscul ţării pe care o păstoresc şi, bineînţeles, nu le pasă dacă oile sunt mâncate de lupi. De aceea există lupi şi de aceea există oi. Lupii nu mănâncă păstorii, ci doar oile.

Cam aşa ceva cred, după cum se vede, politicienii din ţara noastră. Dumnezeu ştie cum au ajuns politicieni! Chirurg nu poţi să ajungi decât dacă faci şcoală, ai talent, ştii şi poţi să „repari” cu bisturiul, cu inteligenţa şi cu responsabilitatea viaţa unui om. Profesor universitar nu ajungi decât dacă treci prin toate treptele ierarhiei şi eşti capabil să-i înveţi ceva pe studenţi. General nu ajungi – şi n-ar trebui să ajungi – decât dacă treci prin toată ierarhia militară până la treapta acestui grad de demnitar militar şi dacă ai cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi competenţe strategice. Aşa ar trebui să fie, desigur… Dar una este ar trebui şi cu totul altceva ceea ce se întâmplă în realitate…

Cuvinte-cheie: politicieni, armată, militari,

1. Realitate ieşită din logica realului

Realitatea României de azi n-are nicio legătură cu cea la care au visat oamenii politici şi românii atunci, demult, în 1877, în 1917, în 1940, în 1989, şi pentru care Armata României a făcut sacrificiul suprem pe toate câmpurile de bătaie ale războaielor mondiale, ale războaielor păcii, dictaturilor şi democraţiilor noastre de tot felul, foarte originale sau foarte împrumutate de pe la alţii, în părţile convenabile pentru protipendadă. Realitatea de azi este o corcitură între dictatura incompetenţei, incompetenţa dictaturii, cinismul pungaşilor de averi, de voturi şi de iluzii, credulilor, indiferenţilor, proştilor fuduli, fudulilor proşti şi restului. Adică fricoşilor, oportuniştilor, egoiştilor, moluştelor bipede, ţânţarilor omniferi şi insipizilor.

Cei mai mulţi dintre militarii români n-au nicio legătură cu cocina asta murdară de făcut averi, de furat naţiunea şi de înrobire a ţării. La treaba asta se pricep totdeauna, în şi prin toate timpurile, doar marii smecheri ai naţiei, intelighenţia perversă, profitorii, cămătarii şi impostorii. Ceilalţi, grosul, doar suportă. Şi trac. Dumnezeu cu mila… Toţi potentaţii naţiei au nevoie de o masă amorfă pe care s-o manevreze, de o mulţime bună de îndurat mizeria şi umilinţa, de o prostime proastă sau prostită îndeajuns ca să fie proastă-proastă şi de o mare masă care se mulţumeşte cu cinci lei, cu un ciur de mălai, un kil de vin şi un tricou pentru a vota pe cine i se spune. Pentru că, oricum, oamenii, chiar şi cei cât de cât instruiţi, habar n-au care politician este bun şi care nu-i bun, cine poate scoate ţara din rahat şi cine o poate băga la loc, câţi potentaţi şi câţi politicieni de treabă sau de vocaţie trebuie să fie în Parlamentul României, câte camere să aibă Parlamentul şi cu ce se ocupă o astfel de instituţie care, în opinia lor de oameni care nu ştiu mai nimic nici despre lumea în care trăiesc nici despre cea în care nu trăiesc, ar putea, foarte bine să şi lipsească. Masa asta uriaşă de români rămaşi în Evul Mediu are nevoie de un tătuc, la care să întindă mâna şi la care să se închine. Pentru că, probabil, cred ei, până la Dumnezeu, ai nevoie de sfinţi pământeni… Nu de ţară! Ţara este o noţiune fără acoperire. Iar mai noii noştri dascăli politici, care au învăţat pe unde au învăţat toţi cei de teapa lor, îi consideră pe cei care se gândesc la ţară nişte nostalgici, învechiţi, depăşiţi, naţionalişti, inactuali şi barbari… Dar, la urma urmei, vorbind de cei din marea masă, cui îi mai pasă de ţară când n-are omul un colţ de pâine să-l pună pe masă la copii!?

Cam acesta ar fi tabloul general construit în două decenii de democraţie post-comunistă, încropită mai ales din potentaţi frustraţi şi complexaţi şi din foarte puţini politicieni de vocaţia şi de caracter (pentru că sunt şi dintre aceştia în România!) care cu greu pot avea un cuvânt care să fie ascultat.

Evident, militarii români n-au ce să caute aici. Ei sunt foarte departe de noua elită simandicoasă, arogantă, parvenită, bogată cât cuprinde şi pusă pe jaf cât nu cuprinde. Umblă şi ei, militarii, prin străinătate, dar în teatrele de operaţii din Africa, din Balcani, din Orientul Mijlociu şi din Asia, acolo unde se moare, unde glonţul sau DEI-urile te pândesc la fiecare pas, unde se generează mereu conflicte şi tensiuni care pot aprinde cu destulă uşurinţă fitilul unei uriaşe bombe ce poate distruge din temelii lumea. Astăzi, este de-ajuns o singură scânteie, pentru ca lumea să ia foc, iar incendiul să nu mai poate fi stins. Pentru că ar putea fi un incendiu terorist, nuclear, planetar…

Prea multe tensiuni s-au acumulat! Prea multe arme! Douăsprezece de mii de capete nucleare active aşteaptă doar o apăsare pe butonul roşu… Prea multe interese se bat şi se zbat în zăvoarele lumii! Şi prea mulţi profitori folosesc incertitudinile pentru a-şi umple buzunarele! Dar aşa este lumea asta făcută! Unii să nu mai poată de bine, alţii de rău!

Armatele au primit misiunea să vegheze ca o astfel de scânteie să nu se producă… Şi nu le este deloc uşor… Pentru că, în afară de o astfel de misiune care devine universală şi le scoate cumva din rostul lor tradiţional (acela de a apăra şi proteja, prin mijloace militare, naţiunea, înţeleasă ca totalitate coerentă a indivizilor şi comunităţilor care formează o ţară),  ele trebuie să aibă în vedere şi războiul clasic, acela de armată contra armată, precum şi războaiele disimetrice, bazate pe disproporţie şi pe legea forţei, şi cele asimetrice care n-au nicio lege. În misiunile de gestionare a conflictualităţii lumii, toate armatele sunt aliate. Dar posibilitatea ca, în anumite condiţii, unele dintre ele să devină chiar inamice nu poate fi exclusă cu desăvârşire.

Militarii români gândesc mereu la aceste lucruri, la misiunile lor, la problemele cu care se confruntă şi nu la jocurile murdare şi periculoase din bătălia pentru puterea politică, la jocurile de culise, la şantajele de care sunt unii capabili, la precaritatea deciziilor care se iau, la analfabetismul strategic al celor care iau decizii cu implicaţii strategice etc. Poate or fi şi unii dintre militari care s-au gândit că le stă bine cu un grad de general pe umăr sau cu o stea de general în plus, şi, drept răspuns de mulţumire, au plecat capul şi s-au făcut că nu văd, că nu înţeleg, că nu e treaba lor, că aşa vor alţii să fie ţara aceasta – distrusă, umilită, adusă în sapă de lemn – şi că voinţa noastră, a românilor, este prea mică şi prea nesusţinută pentru a îndrăzni să ridicăm privirea din pământul în care zac oasele înaintaşilor… Or fi, eu nu-i ştiu şi nu vreau să-i ştiu. Dacă sunt, ar trebui să le fie ruşine! Chestiune de caracter.

Militarii români nu aparţin politicienilor României, ci Armatei României, iar Armata României aparţine poporului român. Comandantul armatei este Preşedintele României, „tutorele” ei legal şi legitim este Parlamentul României, iar şeful ei direct este Guvernul României. Aceşti şefi supremi şi, în numele poporului, manageri (administratori) ai Armatei României ar trebui să aibă grijă de această instituţie de risc extrem, de viaţă şi de moarte, să-i asigure toate condiţiile necesare şi, desigur, posibile pentru a se instrui şi pentru a-şi îndeplini misiunile. Armata este, deopotrivă, ultima creastă, adică ultima rezistenţă în cazul unei agresiuni (prima şi cea mai consistentă rezistenţă fiind Cultura, adică sistemele de valori ale naţiunii, educaţia şi pregătirea oamenilor pentru a trăi în România, potenţialul economic, social, ştiinţific şi informaţional) şi vârful de lance în punerea în operă a unei decizii politice prin mijloace militare. Orice român – de la copilul de clasa a IV-a la savant, de la omul de pe stradă la Preşedintele ţării – ştie acest lucru şi crede că o astfel de regulă care funcţionează de mii de ani este şi respectată.

Ce fac însă capii politici de azi (ca şi cei de ieri, de alaltăieri şi chiar de totdeauna) ai instituţiei militare? Fac exact ce le trece lor prin cap. Adică nimic. Sau, dimpotrivă, fac exact ce n-ar trebuie sub nicio formă şi cu nici un preţ să facă. Distrug. Nu le este, desigur, de-ajuns faptul că, într-o formă sau alta, politizează şi această instituţie după interesul lor foarte mărunt şi lipsit complet de orice conexiune cu interesul ţării. Pentru simplul motiv că un astfel de interes al ţării este confundat cu interesul lor sau al grupusculului lor.

Politizarea armatei n-ar fi chiar o catastrofă. A mai fost, cândva, aşa ceva. O ştim cu toţii. Ar trebui doar să o şi oficializeze. Mai mult, în Armata Germană, spre exemplu, militarii pot face parte din partide politice, pot fi aleşi în Parlament, pot candida pentru funcţia de parlamentar, de primar şi pentru alte funcţii politice publice. Bineînţeles, dincolo de incinta unităţii. Nouă ne este frică de aşa ceva. Nu vrem să implicăm armata – instituţie de caracter şi de onoare – în mizeria politicii româneşti! Nemţii nu se tem însă de armata lor şi nici nu vor să facă din ea o mare mută şi surdă, s-o ţină departe de viaţa politică a Germaniei, nu se tem de partizanatul politic al armatei, pentru că armata, ca instituţie, nu este partizană din punct de vedere politic, şi nu-şi fac probleme în legătură cu rolul acestei instituţii. Ei nu acuză armata pentru greşelile sau deciziile politicienilor, ci au grijă de instituţia militară ca de ochii din cap.

Toate ţările civilizate au foarte mare grijă de această instituţie, fără să o trateze vreodată ca pe o instituţie periculoasă sau inutilă, ca pe o entitate de rang inferior sau ca făcând parte dintr-o altă epocă istorică şi nici ca pe un atu în bătălia pentru puterea politică. În Franţa, armata este o instituţie de elită, în Statele Unite, bugetul apărării reprezintă peste 4 % din PIB, în Elveţia, armata dispune nu doar de cele mai moderne mijloace, ci şi de un concept strategic căruia i se acordă o importanţă uriaşă, deşi ţara aceasta n-a mai avut războaie de cinci secole şi este protejată de toată lumea…

Ce se întâmplă însă în România?

În România, în ceea ce priveşte instituţia militară, funcţionează, din toate timpurile, o condamnabilă lege nescrisă a nepăsării politice, a indiferenţei politice şi a oportunismului politic mizerabil, a indiferenţei şi dispreţului politic şi, deopotrivă, a oportunităţilor perverse. Un jurnalist român, de vârstă respectabilă, prezent mai tot timpul pe ecranele televizoarelor, făcea o remarcă prin care arăta cam ce gândesc capetele înguste, dar arogante şi cu pretenţii geniale ale unor politicieni din România. Jurnalistul respectiv spunea că, de fapt, n-ar trebui să se acorde prea mare importanţă militarilor acestei instituţii, mai ales generalilor, nici în ceea ce priveşte salariile, nici pensiile, întrucât nu sunt relevante meritele lor, pentru că nu au mai fost de multă vreme războaie. Aşa că, în viziunea jurnalistului respectiv şi a unora dintre cei care se ruşinează cu cazonismul desuet al armatei, nu e deloc oportun şi util să se acorde acestei instituţii un interes special. E o instituţie ca oricare alta şi atât. Şi brusc politichia românească a coborât bugetul apărării la 1,3%! Logic, nu? Dar s-au dus pe apa sâmbetei toate programele de înzestrate şi de modernizare. Pentru că, reducerea efectivelor, fără o înzestrare corespunzătoare, nu înseamnă abslout nimic, în afară de distrugerea instituţiei respective. Putem face apel şi la clasicul silogism al Stagiritului, aşa cum probabil, au făcut din toate timpurile şi fac şi astăzi unele dintre capetele politice ale acestei naţii. Premisa majoră: Rostul armatelor este să facă războaie. Premisa minoră: Războaiele sunt din ce în ce mai puţine şi chiar e posibil să dispară. Concluzia: Deci, armatele trebuie să fie din ce în ce mai reduse şi chiar să dispară.

Întregul raţionament este însă fals. Pentru că premisele sunt false. Un silogism mai realist ar trebui construit astfel: Premisa majoră: Lumea este conflictuală. Starea ei permanentă este conflictul, inclusiv războiul. Rostul major al armatelor este acela de a asigura în permanenţă securitatea militară a ţării, adică de a proteja naţiunea (statul) prin mijloace militare, în caz de război sau în situaţii limită şi de risc extrem care necesită o astfel de protecţie şi apărare. Premisa minoră: O astfel de protecţie militară o pot asigura numai armatele bine organizate, bine pregătite şi bine înzestrate. Concluzia: Un stat trebuie să aibă în permanenţă o armată bine organizată, bine pregătită şi bine înzestrată.

Din aceste raţionamente pot fi deduse şi altele, cu condiţia ca şi celelalte principii ale logicii să fie respectate. Desigur, nu totdeauna ceea ce este logic este şi adevărat. Dar dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă. Omul de rând poate chiar crede ce-i spun acei politicieni foarte abili, care se folosesc, în discursul lor, de cea mai perfectă entimemă şi de cea mai profundă epicheremă sau de cel mai convingător raţionament inductiv din lume. Dacă nu sunt războaie şi ţara are probleme de securitate economică şi financiară – pentru că ei, politicienii, au distrus, înstrăinat sau neglijat toate întreprinderile României, toată agricultura şi toată viaţa noastră economică, cu gândul că se vor ocupa alţii, mai buni administratori ca ei, de ea –, atunci la ce bun să ne permitem luxul întreţinerii unei armate, pe deasupra, şi profesioniste!? Ne apără NATO şi UE, dacă e ceva, au ei grijă de noi – cum au avut alţii mereu în istorie –, că doar nu suntem singuri şi neajutoraţi sub soare… Noi, românii de rând, nu trebuie să facem altceva decât să-i votăm pe ei, pe genialii politicieni ai României Prosterne, să ascultăm orbeşte de ei, să facem ce ni se spune şi să gândim cum vor ei, aceşti potentaţi gălăgioşi şi tupeişti, care sunt deja umblaţi prin lume, altfel decât cei ce se duc la cules de căpşuni în Spania sau la munci necalificate în Italia. Ei, foarte umblaţii politicieni îmbuibaţi ai unei Românii aduse în sapă de lemn, învaţă nu doar „la gât cravata cum se leagă nodul”, ci şi cum trebuie să aiureşti minţile oamenilor cu jucărele care să-i ţină în robie şi să le dea iluzia că sunt liberi, democraţi şi stăpâni ai lumii. Să le dai iluzia că, în ţara lor, ei sunt adevăraţii decidenţi. Pentru simplul fapt că au libertatea să înjure cum vor ei, când vor ei şi pe cine vor ei – generali, magistraţi, cercetători, profesorii etc. –, să le dea în cap pe stradă şi să-i considere, precum o sugerează tocmai primul ministru al României, ca privilegiaţi şi nesimţiţi care trebuie aduşi în rând, adică în sapă de lemn, cu toată lumea muritoare de foame, precum a  fost adusă ţara sărmanilor. Şi pacostele astea de pensionari! Care nu mor dracului odată, pentru a scăpa guvernul şi toată lumea asta nouă de ei… Nimeni nu mai ţine seama de faptul că toţi pensionarii – chiar şi cei care nu au contribui direct, cu bani, la fondul de pensii – şi-au construit pensia în timpul unor decenii de muncă grea, încordată, prin sacrificii imense, iar statul n-ar trebui să facă altceva decât să se comporte măcar ca o bancă unde aceşti oameni şi-au depus economiile pentru ca să le aibă la bătrâneţe, dar nu după voia lor, ci după cum a stabilit statul. Şi militarii – care dispun de o pensie ocupaţională, adică de serviciu – au contribuit cu vârf şi îndesat la pensia pe care trebuie să o primească după patru-cinci decenii de slujire neîntreruptă, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, la oştire, în nişte condiţii în care nici câinii n-ar trebui să trăiască. Solda lor mizerabilă – cam de 2-3 ori mai mică decât solda primită de militarii altor armate – conţinea în ea şi dreptul la pensie. Adică era diminuată ab initio cu cuantumul contribuţiei la pensia de serviciu, chiar dacă nu se întocmeau hârtii în acest sens. Mai mult, încă din timpul comunismului, cadrele militare au fost nevoite să achite şi o contribuţie pentru aşa-zisa pensie suplimentară, care se adăuga, la finele carierei, la pensia de serviciu… Ca să nu mai vorbim de numeroasele obiective economice la realizarea cărora armata a contribuit în modul cel mai substanţial, fără ca militarii să fi fost vreodată remuneraţi şi pentru munca prestată în folosul economiei…

…Nu mă gândeam, atunci, în decembrie 1989, când eram în stradă împreună cu toţi acei oameni entuziaşti care nu doreau altceva decât libertatea fiinţei, a cuvântului, a vieţii, a economiei, a informaţiei, că, în numai două decenii, o nouă castă arogantă de noi îmbuibaţi din avuţia ţării va pune stăpânire pe tot ce s-a clădit în ţara asta, va distruge tot, va acumula averi incomensurabile şi, la greu, adică în situaţii de criză, îl va pune tot pe bietul salariat, pe omul care-şi numără mărunţişul pentru a-şi cumpăra o bucată pâine, să plătească incompetenţa, jigodismul, nepriceperea, hoţia, lăcomia celor care au jefuit toate unităţile economice ale ţării, tot ce s-a durat prin zeci de ani şi cu eforturi uriaşe. Oamenii aceştia clamează astăzi sloganuri împotriva Armatei României, a generalilor ei, taie bugete, salarii, instituie curbe de sacrificii şi, ce-i mai rău şi mai rău, infiltrează în toate structurile statului pe care vor să-l modernizeze un clientelism politic de cea mai joasă speţă, dar de cea mai teribilă aroganţă.

2. Adevăratul inamic al Armatei României, azi

De când există ţara aceasta, oamenii au fost nevoiţi să se organizeze şi din punct de vedere militar, pentru a-şi apăra fiinţa. Niciodată n-a fost altfel. Şi nici acum nu este. S-au modificat doar împrejurările. Problema este aceeaşi. Numai că, acum, spre deosebite de ieri, ţara nu se mai apără construind fortificaţii la frontieră, ci participând activ şi efectiv la procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor, întrucât, potrivit teoriei haosului, un conflict de foarte mică amploare şi de joasă intensitate ar putea genera, în anumite condiţii, un război de mare intensitate şi chiar de mare amploare…

Armata României nu se confruntă, la ora actuală, cu un inamic bine înarmat, feroce, care ameninţă ţara dinspre toate orizonturile, ca în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi, la modul cum se derulează azi conflictualitatea lumii, probabil, că nu este prea departe nici o astfel de vreme. Deteriorarea gravă a economiei, a patrimoniului, a resurselor, a culturii, recrudescenţa unor numeroase provocări, sfidări, pericole şi ameninţări de tot felul, inclusiv nucleare, teroriste, energetice, informaţionale, la adresa lumii întregi, deci şi a României, ca entitate, a ordinii şi securităţii publice, sociale şi societale au vulnerabilizat la maximum ţara şi pot genera şi o astfel de escaladare.

Din păcate, Armata României este agresată chiar de proprii ei conducători politici, ca şi cum aceştia ar dori să se răzbune pe această instituţie, s-o umilească, s-o degradeze şi s-o distrugă. Ca şi cum ar fi inamicii ei cei mai feroce şi, în acelaşi timp, cei mai parşivi. Ca şi cum armata n-ar fi instrumentul lor de forţă, puterea lor armată, singura instituţie care poate şi trebuie să asigure apărarea ţării prin mijloace militare, în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi în cel deschis de politica europeană de securitate şi apărare. Sau înafara acestora, în situaţia în care aceste organisme nu vor mai exista, pentru că nicio Alianţă nu durează o veşnicie, pe când o ţară durează cât va dura această lume, dacă vrea să fie o ţară şi să conteze ca ţară în această lume…

Din 1990 încoace, împotriva Armatei României s-au desfăşurat un număr foarte marte de agresiuni, dintre care aş aminti doar câteva:

– desfăşurarea, din 21 decembrie 1989 până la împuşcarea lui Ceauşescu, a unei diversiuni radioelectronice de proporţii uriaşe (este vorba de mii de ţinte aeriene), prin care se simula o operaţie aeriană de mari proporţii şi se sugera că ar fi fost în derulare o agresiune cu baze interne şi extreme, urmărindu-se angajarea armatei, crearea confuziei, dezinformarea, producerea de incidente grave (o unitate să deschidă focul împotriva altei unităţi etc.);

– culpabilizarea ulterioară a militarilor pentru evenimentele din decembrie 1989, când, de fapt, armata nu a făcut altceva decât să protejeze obiectivele strategice şi să creeze condiţii pentru a se intra în normalitatea politică şi strategică, fiind singura instituţie care, în acele condiţii grele, a rămas verticală, lucidă şi de caracter;

– acordarea, începând cu 1990, fără nici un fel de discernământ şi de justificare, a gradului de general unui număr mult prea mare de ofiţeri care nu numai că nu aveau nici un fel de pregătire militară şi de competenţă strategică, dar nu dispuneau nici de cele mai elementare merite care să justifice astfel de avansări;

– introducerea masivă, pe funcţii importante, a unor politicieni sau clienţi politici, fără nici un fel de legătură cu instituţia militară, care au afectat grav verticalitatea şi onoarea armatei.

Transformarea gradului de general într-o halviţă politică acordată unor oameni loiali sau oricăror altora propuşi pentru o astfel de avansare constituie, fără îndoială, cea mai gravă agresiune care poate fi exercitată asupra unei armate, întrucât afectează nivelul strategic. Gradul de general este valoarea supremă a unei armate – generalul este strategul (strategos – general) –, iar nivelul politic (care este nivel decident) trebuie să protejeze şi să respecte acest grad. În Armata Franceză, spre exemplu, gradul de general este echivalent cu cel de demnitar. Acordarea gradului de general, chiar dacă este un drept al Preşedintelui României, ar trebui să urmeze un proces riguros şi destul de dificil. Gradul de general cere o trecere la un nivel de competenţă strategică. Şi chiar dacă, spre exemplu, brigada nu este, potrivit unor viziuni, un eşalon strategic, ci unul tactic – brigada este o mare unitate de luptă –, modul ei de angajare, competenţa de management şi rolul ei în război ca şi în operaţiile de gestionare a crizelor şi conflictelor (menţinere a păcii, impunere a păcii etc.) necesită competenţă strategică din partea comandantului ei. De aceea, inclusiv primul grad din corpul generalilor, cel de general de brigadă, este un grad care presupune pregătire strategică şi competenţă strategică.

Cu alte cuvinte, gradul de general ar trebui să se acorde numai militarilor în activitate, în urma unor rezultate strălucite şi dobândirii, prin sistemul de pregătire profesională, prin experienţă şi calităţi manageriale remarcabile, prin cultură strategică şi inteligenţă creativă probată şi evaluată, a competenței strategice.

Fel de fel de oameni – veterani de război, politicieni care aveau un grad militar în rezervă sau în retragere, subofiţeri şi chiar oameni care nu au absolut nicio legătură cu armata şi cu nivelul ei strategic – au fost propuşi pe liste şi avansaţi fără nici un fel de problemă la gradul de general. Ne pronunţăm categoric împotriva unei astfel de practici care distruge pur şi simplu nivelul strategic şi introduce în sistem oameni care nu au nicio legătură cu acest nivel, cu onoarea şi demnitatea armatei şi, mai ales, cu uriaşa responsabilitate a nivelului strategic.

Astfel de avansaţi corup nivelul strategic, îl aservesc şi, în cele din urmă, îl distrug. Desigur, s-ar putea obiecta că avansările la gradul de general nu vizează direct armata activă, ci se acordă unor oamenii care, la vremea respectivă, ar fi meritat să fie avansaţi la acest grad, dar nu au fost. Dimpotrivă, funcţiile de general din armată au fost reduse la minim (există, spre exemplu, o singură funcţie de general cu patru stele!), iar în alte structuri, care par a fi mai utile momentului, acestea s-au multiplicat… Dar să nu ne uităm în ograda vecinului…

Ce au administratorii politicieni aleşi prin vot de poporul român cu Armata Ţării? Cine a făcut, a dezbătut, a votat şi a promulgat legile de reformă, de salarizare, de pensionare şi de angajare a militarilor şi pensionarilor Armatei României? Cine a redus armata de la 300.000 de oameni la 75.000 de militari? Cine a stabilit cuantumul pensiilor şi salariilor? Pe ce lume şi în ce ţară au trăit, în toţi aceşti ani de legiuiri şi nelegiuiri, cei care sunt astăzi la putere şi aruncă vorbe grele la adresa unor oameni care au slujit şi slujesc în mod strălucit Armata României? Desigur, pot să spună că ei au fost în opoziţie, n-au fost de acord cu aceste legi şi, venind la putere, vor face altele care le convin lor. Legea nu mai e deci lege, ci doar un instrument al puterii politice pe care-l schimbi aşa cum ai tu cheful sau interesul… În numele unor idealuri care nu există. Ce va urma?

În momentul în care, în Bucureşti, în plin centru, s-a tras primul glonţ de război – chiar dacă el s-a tras în sus, pentru descurajare –, normalitatea s-a spulberat şi una dintre cele mai grave crize din istoria României s-a declanşat. Iar vina nu aparţine armatei, ci decidentului politic. Dimpotrivă, Armata Română s-a comportat eroic atunci, în decembrie 1989, într-o situaţie de maximă incertitudine pentru care nu a fost niciodată pregătită să o gestioneze. La vremea potrivită, adică după ce a asigurat toate condiţiile posibile pentru ca noua putere politică, legitimată de Revoluţie să-şi facă treaba, s-a întors în cazărmi, şi-a intensificat eforturile pentru îndeplinirea condiţiilor necesare integrării în NATO şi s-a supus fără crâcnire tuturor reformelor şi transformărilor prin care, cu sau fără voia ei, a trecut. Concomitent cu reducerea drastică a efectivelor, cu efectuarea restructurărilor succesive şi cu trecerea la profesionalizare, armata trebuia să beneficieze de punerea în aplicare a unor programe de înzestrare corespunzătoare… Decidentul politic a stopat, practic, toate iniţiativele, toate programele şi toate strategiile de înzestrare. Desigur, pe motiv că nu sunt bani, iar războiul nu bate la uşă… Între timp, băncile româneşti au fost distruse, economia românească – aşa cum era şi cât era – a fost spulberată sau vândută pe nimic, conturile din ţară şi, mai ales din străinătate ale unor profitori ai momentului au crescut, ţara s-a umplut de vile somptuoase ale demnitarilor şi altor personalităţi care se cred de anvergură europeană şi mondială, ţiganii au devenit rromi, pentru ca numele lor să fie mai uşor conexat şi asociat cu cel al ţării care poartă numele Romei, cu cel al clanurilor care se bat cu săbii şi cu pistoale în centrele unora din oraşele României, de parcă ţara ar fi un sat fără câini şi fără oameni, învăţământul este bulversat, cercetarea ştiinţifică făcută varză, producţia de petrol a scăzut de la 14 milioane de tone, cât era în 1976, la 5 milioane de tone, marile întreprinderi româneşti au dispărut, agricultura s-a întors la condiţia de subzistenţă măruntă sau a făcut pământurile pârloagă, satele s-au prăpădit, sufletele s-au înveninat, crimele s-au înmulţit, reţelele de traficanţi de droguri au proliferat, oamenii s-au scârbit sau s-au înrăit… Nu se mai suportă, sar unii la gâtul altora sau se ascund speriaţi pe unde pot, de regulă pe sub propria lor piele, devenită imună la toate. Şi imundă…

3. Un precedent paradoxal, cu consecinţe imprevizibile

Ar trebui ca eu, pensionar militar, să nu-mi bat capul cu toate astea. Nu este treaba mea. Mai exact, n-ar trebui să fie. Dar cum să nu fie, când, de ani de zile, înafara unor campanii electorale interminabile, unor bălăcăreli ca la uşa cortului, unor minciuni fără ruşine şi a unei impotenţe economice şi manageriale strigătoare la cer, nu vezi nimic şi nu înţelegi nimic?! Televiziunile fac rating, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea, Puterii arogante nu-i pasă, iar între timp totul se prăbuşeşte. Salariile bugetarilor scad cu un sfert, pensiile, impozitate deja, se reduc cu 15 %, poporul plăteşte!

Eu sunt doar un soldat care se supune legilor şi regulamentelor armatei şi nu cer nimic în afară de ceea ce mi se oferă prin lege, prin cutumă, prin ordinele şi dispoziţiunile ierarhice. Dacă onor Preşedintele României, onor Parlamentul ţării, onor Guvernul consideră că solda mea este prea mare, n-are decât s-o reducă la cât cred ei de cuviinţă. Niciodată, niciunul dintre guvernele României nu a negociat solda cu mine. El a scris şi eu am semnat. Dacă pensia mea este prea mare, sau, la acordarea ei, nu s-a respectat întocmai legea, n-are decât să facă ajustările şi corecturile necesare, aşa cum se procedează în întreaga lume civilizată. Dar să nu-mi ridice, mie, soldatului pregătit să învingă sau să moară pentru viaţa naţiunii, toată ţara în cap că am o soldă prea mare sau o pensie nesimţită, când el, Statul, a hotărât şi a scris prin lege, fără să mă întrebe pe mine, fără să mă consulte, fără să negocieze niciodată cu mine, cât să fie această soldă şi cât să fie această pensie. Ţine de competenţa acestor onorabile instituţii democratice sau de care or fi, nu de vox populi, de care n-au auzit demult sau de care aud doar atunci când le convine unora sau unde le convine altora.

Când am venit în Armată, statul a făcut cu mine un contract standard, nenegociabil, obligându-se să-mi dea echipament, soldă, medicamente şi o pensie (când va veni vremea), asistenţă medicală gratuită, iar eu să pun în slujba ţării viaţa mea, să fiu în orice moment gata să pun în aplicare, prin mijloace militare, indiscutabil şi imediat, o decizie politică legală şi legitimă cu privire la apărarea ţării. Eu am fost pregătit şi instruit să fiu învingător într-un război sau să-mi dau viaţa pentru ţară, dar să nu fac niciodată un pas înapoi în faţa inamicului. Şi aşa am trăit toată viaţa. Apoi, onor Statul s-a debarasat încet, încet de angajamentul său, a uitat că în Legea 80 scrie asistenţă şi medicamente gratuite, mi-a impozitat pensia şi, pe deasupra, prin vocea unui prim-ministru căzut din Lună, m-a făcut şi posesor al unei pensii nesimţite, deci nesimţit. Ştie că n-o să-l dau în judecată, că n-o să fac nimic, iar el, împreună cu toţi cei care au condiţionat dezastrul economic al ţării, abia aşteaptă să trec pe lumea cealaltă, pentru a face economie la bugetul de stat… Cu alte cuvinte, statul căruia îi aparţin şi ale cărui ordine le execut întocmai şi la timp a devenit inamicul meu numărul unu, cu care  nu mă pot lupta pentru că este şeful meu…

Din păcate, Guvernul acesta nu este chiar singurul care se uită la armată ca la o sperietoare sau la o instituţie parvenită şi nefolositoare. Unii tineri au scris, negru pe alb, pe diferite  forum-uri, că n-o să le fie lor bine în ţara aceasta până nu mor toţi cei care au peste 50 de ani… Undeva, pe o trecere de pietoni, în oraşul în care există unul dintre cele mai bune licee din ţară, liceul meu, „Fraţii Buzeşti”, un tânăr de 21 de ani loveşte cu pumnii un bătrân de vârsta bunicului său şi îl lasă acolo mort. Pe motiv că nu a traversat mai repede pe zebră. Bătrânul ţinea de mână o fetiţă, nepoţica lui… Nimeni nu a sesizat faptul că un tânăr a lovit un bătrân, ceea ce este foarte grav, ci doar faptul că l-a omorât. La fel de gravă este şi mentalitatea celor care au scris pe blog că nu va fi bine în ţara aceasta până nu mor bătrânii, pe motiv că ăştia ar fi fost comunişti… Dar tot cam aşa se gândeşte şi prin alte părţi, pe unde se hotărăşte soarta României Neputincioase, a României Distruse, a României Sărmane. Sau cel puţin aşa gândim noi că s-ar gândi prin acele cancelarii. Dă, Doamne, să greşesc! Dar nu greşesc în legătură cu modul în care primul ministru al ţării tratează generalii şi pensionarii militari. Dacă avea nevoie de noi, de sacrificiul nostru, trebuia să ne ceară cinstit să acceptăm ca, pe o durată limitată, să cedăm jumătate din soldă sau din pensie pentru a sprijini ieşirea din criză. Şi cei mai mulţi dintre noi ar fi făcut-o fără nici un fel de obiecţie, chiar dacă unii ar fi murit de foame! Sau să fi procedat măcar aşa cum a procedat Stalin, după 1945, cu invalizii de război care cereau mâncare şi drepturi. I-a trimis pe toţi în Extremul Orient să-şi îngrijească rănile şi să primească acolo un blid de mâncare. Jumătate dintre ei au murit pe drum, iar cei mai mulţi dintre cei care au ajuns acolo, unde nu îi aştepta nimic, nu s-au mai întors niciodată… Bravos Naţiune! Halal să-ţi fie! Cum ar fi spus marele Caragiale, în alte vremuri fandosite.

Românii au fost şi sunt oameni ca toţi ceilalţi. Nu mai ştiu precis dacă mai sunt şi astăzi. Sunt prea dezamăgit de înjurăturile lor şi de inconștienta multora dintre ei, pentru a-mi permite să mai emit judecați explicative sau justificative despre mulți dintre conaționalii mei. Dar să presupunem că sunt. Nu sunt nici mai buni, nici mai răi, nici mai răbdători, nici mai nerăbdători ca alţii. Românii sunt un popor sedentar. Şi ei fac parte din categoria acelor popoare sedentare care au câştigat, aşa cum afirmă Gerard Chaliand în monumentala sa lucrare Anthologie mondiale de la strategie,  confruntarea cu popoarele migratoare războinice, suferind însă şi ei, ca toţi sedentarii, influenţa acestora, mai exact, efectul de contraasimilare. N-au învăţat însă de la aceştia disciplina şi respectul faţă de semenul lor, ci, în parte, şi-au păstrat doar ura şi invidia faţă de celălalt, care are ograda alături… Şi, pe vremea copilăriri mele, ţaţele din satul meu se certau peste gard cât era ziulica de mare. Îşi strigau tot ce le venea la gură, iar a doua zi se împăcau sau o luau de la capăt. Unele nu mai vorbeau între ele ani buni sau chiar toată viaţa…

Militarii români fac parte din poporul român şi, la rândul lor, nu sunt nici ei nici mai buni, nici mai răi ca părinţii, fraţii, rudele şi vecinii lor, ca mediul politic, social, economic şi informaţional în care îşi duc viaţa. Singurul lucru care-i deosebește de aceştia este că aproape toţi au învăţat şi ştiu să fie buni camarazi, că sunt în stare să îşi dea viaţa unii pentru alţii şi, împreună, formează o entitate de mare forţă şi de o moralitate ireproşabilă, probată, de-a lungul istoriei, în toate războaiele la care a participat Armata Românie şi confirmată şi azi în teatrele de operaţii ale lumii. Militarii români, şi azi, în teatrele de operații ale lumii, sunt printre cei mai buni din lume.

Profesia de militar este tot o profesie. Profesiile nu se compară între ele, pentru că nu se substituie între ele, pentru că profesiile sunt doar complementare şi nu concurente. Nu se face un tabel cu calităţile şi competenţele medicului şi un altul cu calităţile şi competenţele ofiţerului pentru a le compara între ele şi a spune care dintre cele două profesii este mai cu moț, mai importantă sau mai valoroasă. Ar fi absurd. Nicăieri în lume nu se face aşa ceva. Pentru că fiecare profesie este unică în felul ei, iar arealul ei, în ansamblul vieţii şi securităţii oamenilor şi comunităţilor, îşi are un rol absolut necesar şi foarte distinct, de neînlocuit. Profesia de militar este, desigur, una de risc extrem. Dar şi cea de medic este una la fel de riscantă, mai ales când este vorba de salvarea oamenilor în timpul unor războaie, calamităţi şi dezastre.

Ce au făcut însă unii dintre politicienii României, aflaţi, în timp ce noi scriem aceste rânduri, la guvernare, împreună cu primul lor ministru? Au calificat, într-o formă sau alta, prin cuvinte mai mult sau mai puţin chibzuite, militarii români, îndeosebi generalii şi pensionarii militari, ca şi alte categorii de bugetari şi pensionari, ca fiind beneficiari ai unor salarii de lux şi ai unor pensii nesimţite, în timp ce majoritatea salariaţilor şi pensionarilor trăiesc din pensii şi salarii foarte mici. În concepţia primului ministru al României, acesta este un dezmăţ căruia trebuie să i se pună capăt. În acest timp, numărul ministerelor pe care el le conduce a crescut, la fel ca şi cel al secretarilor de stat şi consilierilor de tot felul. Mă rog, acestea sunt chestiuni de bucătărie guvernamentală, şi nu e bine să le discutăm decât punctual.

Revoltător este că, prin astfel de afirmaţii nejustificate, fără un suport real, fără calcule şi evaluări precise, primul ministru al ţării a creat unul dintre cele mai abjecte precedente din istoria României, ridicând populaţia necăjită a ţării împotriva generalilor Armatei României şi a pensionarilor militari care, în opinia acestui demnitar inconştient, beneficiază de privilegii pe care nu le merită. Legile de recalculare a salariilor şi pensiilor şi legea învățământului sunt deja în Parlament, iar guvernul urmează să-şi asume răspunderea…

Când situația a fost analizată la bani mărunți, s-a dovedit că onor prim ministru nu prea ştia ce spune, dar răul fusese deja făcut.  Este ca şi cum eu m-aş supăra pe mâna dreaptă şi aş acuza-o în văzul lumii, că are o mănușă mai călduroasă decât mâna stânga, afirmând sus şi tare că mâna dreaptă este nesimțită, în timp ce mâna stângă este o victimă a nerușinării mâinii drepte, ca şi cum nu amândouă mâinile ar fi ale mele şi comandate de creierul meu…

În timp ce onor Guvernul hotărăște să reducă salariile bugetarilor cu un sfert – ceea ce este o crimă! – şi pensiile cu 15 %, marii oameni de afaceri datorează guvernului, numai pentru perioada 2004-2006, din taxe şi impozite neplătite, 3,7 miliarde de euro! Dar pe ăştia nu-i trage nimeni la răspundere şi nu-i execută nimeni silit. Conturile lor sunt, probabil, bine mersi, iar contribuția lor la ieșirea din criză este absolut nulă, întrucât ei s-au îmbogățit din tranzacții imobiliare sau cu terenuri, din afaceri cu statul şi nu din producţia de bunuri materiale necesare acestei nații.

Concluzie sinistră

Aceşti domni, ajunşi, aşa cum au ajuns, pe locurile pe care odinioară au fost Carol I, Ferdinand, Brătianu şi alte mari personalităţi care au făcut România de astăzi, inclusiv cu jertfa militarilor români care s-au acoperit totdeauna de glorie, de onoare şi de demnitate pe câmpurile de bătaie ale neamului, ar trebui să ştie şi să nu uite un adevăr pe care orice politician cu scaun la cap îl ştie: Istoria oamenilor a dovedit că, pentru a trăi în siguranţă şi în securitate, un stat trebuie să-şi pregătească sute de ani o armată pe care, atunci când vine vremea, o folosește un an, o săptămână, o zi sau doar cinci minute. Dar, este foarte posibil ca, dacă, în acel moment, n-o are, să dispară pentru totdeauna ca neam şi ca ţară de pe faţa pământului.

General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

Hello world!

31 mai 2010 la 18:31 | Publicat în Insemnari | 6 comentarii

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.