Un act de mare curaj

26 decembrie 2010 la 6:45 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

Uneori, în plină zi, îmi muşc degetul pentru a mă convinge dacă sunt treaz sau visez. Pentru a ieşi, de fapt, din coşmar. Pentru că, uneori, nu-mi dau seama dacă ceea ce văd şi aud este real sau este doar un vis urât, un coşmar.

Degetul mă doare. N-am cum să mă trezesc, sunt mai treaz decât oricând. Iar nopțile îmi sunt, mai toate şi mai tot timpul, albe…

Astăzi, am o zi liberă. După o noapte albă. Mă aşez în faţa laptop-ului, îmi frec mâinile şi mă bucur că toată ziua voi putea redacta şi tehnoredacta articolele pentru revista “Univers Strategic” la care lucrez şi că, în cea de a doua parte a zilei, voi finaliza şi editorialul.

…Televizorul este deschis. Nu mă interesează absolut deloc instrumentul acesta, mă dezgustă atât de tare, încât, uneori, când soţia mea îl lasă deschis (eu nu-l mai deschid de multă vreme), îmi vine să-l arunc pe geam. În afara unor documentare ştiinţifice bune transmise pe anumite canale, cele mai multe dintre programe sunt sub orice critică. Pe cele mai multe dintre posturi, nu poţi găsi decât violenţă verbală, grosolănie, deformare a limbii române, eludare, umilire sau chiar distrugere a pronumelor de politeţe, vulgaritate, murdărire a frumuseţii şi sensibilităţii feminine, reclame de prost gust sau prost făcute, chiar dezgustătoare, telenovele penibile, manele, ştiri care te zgârie pe creier, reportaje de o calitate îndoielnică… Imagini care distrug cuvântul şi cuvinte chinuite sau schingiuite pe măsura imaginilor… Desigur, sunt şi cuvinte amare sau dureroase despre comportamentul unui guvern care mai are puţin şi distruge tot ce a mai rămas de distrus în această ţară distrusă…

Las dezgustul acesta deoparte, încerc să ies din el, deschid InDesign-ul şi încep să aşez în pagină textele. Mă fascinează. Programul de tehnoredactare este perfect, articolele sunt bine scrise şi de bună calitate… Mă simt în largul meu…

La televizor, se discută ceva despre o moţiune de cenzură pe legea salarizării unice impusă de FMI şi făcută de guvern din topor împotriva salariaţilor şi a respectului muncii… Ştiu de ea, am citit-o şi eu şi, la amărăciunea unui sistem absolut idiot de recalculare a pensiilor militarilor pe principiul contributivităţii, s-au mai adăugat şi efectele dezolante şi revoltătoare ale acestei legi…

Îmi spun că moţiunea nu va trece, iar spectacolul care va fi dat în Parlamentul României va fi, ca şi până acum, un fel de dialog al surzilor pe întuneric… Se vor acuza unii pe alţii, îşi vor striga vorbe grele, ca la uşa cortului, ca şi cum toate maşinaţiunile politice făcute de 20 de ani încoace care au dus la distrugerea economiei, a învăţământului, a încrederii, a respectului, a bunului simţ nu s-ar fi făcut sub puterea şi oblăduirea lor, ci a unor mutanţi…, veniţi de pe o altă planetă, eventul din spaţiul diavolului… Iar ei abia acum au aflat…

Premierul îşi înghite primele cuvinte din cel mai şubred limbaj de lemn din câte au existat vreodată… Când îl aud vorbind pe acest om, mă cuprinde o silă iremediabilă… În mine se produce un conflict imens… Mult vreme, am fost jurnalist, iar pentru un jurnalist cea mai mare bucurie este să îi asculte pe oameni… Individul acesta, ajuns, Dumnezeu ştie cum!, prim-ministru al României, prin stupiditatea cuvintelor contradictorii pe care le spune cu nonșalanță şi insensibilitate despre măsuri dramatice împotriva populației, mai ales a angajaților statului, măsuri care nu au mai fost niciodată luate în această ţară, murdăreşte în mine preţuirea şi respectul cuvintelor pe care le slujesc de o viaţă… Le simt pângărite când ies din gura acestui om atât de mic la suflet… Duhoarea lor mă loveşte exact în creştet… Sunt năucit. Nu credeam că am să cunosc vreodată acest sentiment…

Un politician viclean, cu oarecare carismă dată însă de o inteligenţă care, până la urmă, s-a dovedit a fi perversă, orgolios şi orbit de sentimentul puterii, ajuns, în primul rând, datorită jurnaliştilor care l-au cultivat şi l-au adus în văzul lumii, dar şi „calităţilor” sale de şmecheraş care prind bine la publicul străzii votante, pe cea mai înaltă funcţie în statul român, dar orgolios şi tenace, şi un alt politician, mărunt la suflet şi penibil în comportament, fac o echipă groaznică. Iar modul josnic în care au realizat majoritatea parlamentară, înfiinţând, peste noapte, un grup politic imoral al independenţilor, care au fugit pur şi simplu din cele două partide din opoziţie – PSD şi PNL –, reuniţi ulterior cu cinism şi demagogism ieftin într-un partid – Uniunea Naţională pentru Progresul României –, care, probabil, la următoarele alegeri, va primi zero voturi, arată cam ce înseamnă morala şi corectitudinea în politica românească.

Asocierea PDL-ului cu UDMR-ul, partid politic etnic – contradicţie în termeni – care, în nici un caz, nu doreşte binele României, ci destrămarea ei, arată neputinţa politicii româneşti, lipsa ei de orice conştiinţă politică reală, de orice principii ale ştiinţei politice, de orice orizonturi strategice, de responsabilitate şi de patriotism. Partidele politice din România, mai puţin UDMR-ul, sunt formate, în mare majoritate, din orbi, surzi, oportunişti şi rătăciţi politic care, după toate aparenţele şi realităţile de până acum, habar n-au ce interese reprezintă şi ce rol au ei în crearea unei clase politice mature şi responsabile. Desfăşurarea evenimentelor politice din 1990 şi până în prezent arată clar spiritul de junglă din politica românească, lipsa oricăror orizonturi politice şi a oricărui sistem de valori politice care ar trebui să stea la baza formării şi activităţii unui partid.

În vremea guvernării social-democrate, culmea, s-au făcut unele dintre cele mai păguboase privatizări, fiind, practic, distrusă sau înstrăinată avuţia naţională a României, în vremea guvernării liberale, programele de înzestrare a Armatei României au fost pur şi simplu aruncate la coşul de gunoi, pentru că liberalii n-au dorit, după expresia primului ministru de atunci, să bage bani în fiare care să ruginească, iar acum, în vremea guvernării democrat-liberale, care se proclamă a fi de dreapta, se iau cele mai „staliniste” şi cele mai stângiste măsuri de distrugere a valorilor intelectuale, de nivelare a veniturilor, pe grila cea mai de jos, sub limita de supravieţuire şi de ignorare a valorilor!

Dacă acestea sunt partidele politice din România (şi este vorba de partide aflate în parlamentul ţării!), atunci cine, în locul lor, ar putea să elaboreze programe de relansare economică, de creare a puterii reale a statului, a respectului şi relaţiilor benefice cu ţările vecine şi cu cele europene?! Şi încă ceva. Cum îşi închipuie guvernanţii României, onor Parlamentul Ţării şi onor Preşedinţia României că poate exista putere a statului fără putere economică şi fără putere militară? Şi cu o putere judecătorească pentru care, spre exemplu, pensiile uriaşe ale magistraţilor sunt constituţionale, pe când cele modeste ale militarilor nu? Pe ce lume se trezesc aceşti politicieni aduşi prin votul necumpătat, cumpărat sau păcălit al naţiunii să conducă România, când toate statele de pe glob ţin să-şi consolideze coordonatele esenţiale ale Puterii (cultura, educaţia, economia, informaţia, forţa militară şi relaţiile internaţionale, materializare în parteneriate, alianţe şi coaliţii), cu politica de vătafi şi de slugoi pe care o duc în detrimentul populaţiei, valorilor, intelectualilor şi muncitorilor? Cum de a intrat România în criză economică şi financiară, când băncile nu-i mai aparţin, când economia a fost înstrăinată, învățământul bulversat şi făcut varză cu proiecte de legi fanteziste care n-au nicio legătură cu cerințele reale ale educației, când forţa de muncă a fost pur şi simplu alungată în afara frontierelor ţării, iar creierele silite să emigreze?

Din păcate, politica românească, dusă de niște oameni care n-au nicio legătură cu acest domeniu, se caracterizează cam prin aceleași metehne grave (dar, de data aceasta, mult mai grave!) care au condus la situația din 1940, soldată cu rapturile teritoriale şi cu intrarea tării în război pentru a mai salva ce mai era de salvat. Pentru corectarea erorilor uriaşe pe care le-au făcut politicienii României din acea perioadă, a fost iarăşi nevoie de sângele ostaşilor armatei, de sângele poporului român… Iar pe unii dintre ofiţerii de mare valoare care n-au reuşit să moară pe frontul de Est sau pe cel de Vest, noua politichie – cea comunistă –, condusă se ştie foarte bine de cine, i-a aruncat în închisori, alături de unii dintre marii intelectuali ai țării…

… În timp ce primul ministru al tării, triumfalist şi penibil, pronunță primele cuvinte de lemn alterat ale unui discurs hodoronc-tronc, mi-au venit în minte aceste gânduri extrem de dureroase…

Doamne, de ce n-am închis televizorul înainte de a mă apuca de lucru?!…Acum toată ziua o să-mi fie amară şi murdară!

…Primul ministru îşi înghite cu noduri cuvintele, apoi se oprește contrariat şi nu prea. Pe fața lui imperturbabilă, nu se citește mai nimic, este ca a unui cadavru viu. Coboară de la tribună şi se duce în sală, în timp ce conducătorul ședinței camerelor întrunite strigă la 112 să se ia măsuri… Bâiguie şi el, primul ministru al Ţării, ceva în legătură cu viaţa şi sănătatea celui care s-a aruncat de la balcon în sala de plen…

…Las calculatorul şi mă postez în fața televizorului… Aflu, stupefiat, că, în timp ce prim-ministrul – probabil cel mai penibil prim-ministru pe care l-a avut vreodată tărișoara asta eroică – îşi înghiţea cuvintele-i zgrunţuroase, un om s-a aruncat în cap de la balcon, în sala de plen, strigând: „Pentru tine, Boc!”

Pe tricoul său scria cu markerul :”Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vândut, ne-aţi ucis viitorul copiilor!”. „Asta este viaţa în care trăim noi!”. „Am copil de şapte ani, nu mai am cu ce să-l întreţin”.

Din acel moment, nu m-am mai desprins de televizor, până către miezul nopţii. Eram departe de Bucureşti, undeva, la marginea ţării…

Unii dintre parlamentari, cum era şi firesc, au fost profund impresionaţi. Unii chiar au plâns… Le tremura vocea când vorbeau… Sunt şi ei oameni… Cei care mai sunt… Alţii, crezându-se tari, au încercat să facă pe indiferenții… Alţii s-au arătat de-a dreptul contrariaţi. Cum să fie posibil aşa ceva?! Cine a îndrăznit să le tulbure spectacolul? Un nebun s-a aruncat de la balcon să facă senzație! Ei şi? Dar cum de a fost lăsat să ajungă până aici?! Dacă era un terorist sinucigaș şi avea la el o încărcătură!? Ce face sistemul de securitate? Cum este posibil să se producă aşa ceva în sala de plen a Parlamentului României?! Cum este posibil ca noi, parlamentarii, oameni aleşi ai naţiunii, oameni importanţi, cei mai cei, şi noi, guvernanţi, cei mai importanţi demnitari din această Ţară dintre cei mai importanţi, să nu fim în siguranță tocmai în acest palat care trebuie să fie de maximă securitate?!

…Mă uit stupefiat la acest spectacol îngrozitor. Realizez imediat dimensiunile tragediei. Aflu că omul care s-a aruncat de la balcon, pe primele cuvinte ale discursului primului ministru, este electrician la Televiziunea Română. Îl cheamă Adrian Sobaru. Un nume necunoscut. Că a premeditat momentul. Că l-a pregătit cu minuţiozitate. Şi-a scris pe tricou mesajul pe care dorea să-l transmită, a venit în locul unui coleg, pentru că nu era tura lui, şi s-a aruncat, ca într-un bazin, cu capul în jos. Aflu că avea doi copii, unul fiind autist, că se confruntă cu dificultăți financiare, că ar fi ajuns la capătul disperării, că… Se spune, de asemenea, că era un om jovial, un angajat vechi al televiziunii (ecusonul cu numărul 23) şi un foarte bun specialist… Că nu avea probleme cu Televiziunea Română, că i s-a plătit la timp salariul de 2500 de lei, că…

Şi informațiile de tot felul se continuă… Apoi, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea… Un psiholog explică foarte clar – din punctul de vedere al psihologului – gestul sinucigaș al electricianului. Omul a epuizat toate mijloacele pentru a-şi rezolva problema şi a apelat la ultimul… Gestul lui este comparat apoi cu cel al brașoveanului care, înainte de 1989, şi-a dat foc pe pârtie, în semn de protest faţă de regimul ceauşist şi a ars ca o torţă, cu cel al profesoarei care a stat 70 de zile în greva foamei…

Cei intervievați sunt prudenți, nu-l declară nebun, dezaxat etc. etc. Totuși, cei mai mulți, dintre care face parte şi primul ministru, ţin să spună că gestul acestui om de 40 de ani este necugetat, că nu aşa se rezolvă problemele, că a abdicat prea uşor de la datoria de tată pe care o are faţă de copiii săi, de familia sa, el fiind singurul care aducea bani în casă…

…Iarăşi mi s-a făcut silă. Au venit imediat niște femei de serviciu şi au şters sângele de pe podea… Lacrimile s-au şters mult mai uşor, cei mai mulţi dintre oameni nu înţeleg durerea semenilor lor şi, la urma urmei, dacă nu-i afectează direct pe ei, nu le prea pasă… Sau chiar dacă le pasă – în sensul că sunt impresionaţi –, uită repede. Pentru că uitarea este înscrisă prea brusc şi prea dur în legile omeneşti…

…Am continuat să rămân în faţa televizorului şi să asist la acest spectacol cumplit, deşi ar fi trebuit să mă urc la volan şi, în cinci ore, cât durează drumul de la Drobeta Turnu Severin, unde mă aflam, la Bucureşti, să ajung în Piaţa Constituției, împreună cu 20 de milioane de români sau măcar cu zece milioane… Şi să-i spun răspicat acestui guvern de aroganți neputincioși şi acestui parlament format din impotenți politici, că problemele țârii nu se rezolvă tăind salariile, recalculând pensiile, omorând populaţia sau alungând-o din ţară, ci cerându-i acestei populații (şi creându-i condiţiile minime necesare) să muncească pentru ţară, pe obiective clare şi precise, eşalonate în timp, după programe inteligente şi responsabile… Pentru că gestul acestui electrician care lucra la Televiziunea Română nu a fost un simplu act sinucigaș, cum crede lumea indiferentă a acestei ţări ajunsă şi adusă în sapă de lemn, ci un act de mare curaj, un act eroic de trezire a unei naţiuni care se comportă exact ca o turmă mânată la tăiere de niște politicieni-ciobani inconștienți şi venali, avizi de bani şi de putere…

Cu faţa zdrobită şi, probabil, cu nişte dureri îngrozitoare, el a strigat, de pe targa cu care-l duceau spre ambulanță profesioniştii de la SMURD, nişte oameni excepţionali, un cuvânt pe care politicienii României l-au uitat sau nu l-au cunoscut niciodată în esenţa lui, ca necesitate înţeleasă: Libertate!

Primăria, prin vocea unei doamne care nu prea știa ce spune, a arătat că ea şi-a făcut datoria, plătind la timp cei şase sute cincizeci de lei (expediați chiar pe 16 decembrie!), iar dacă mai este nevoie de ceva, de bani pentru ajutarea familiei etc., se va rezolva…

Biata femeie nu-şi prea găsea cuvintele, era aproape încurcată, jenată şi solidară cu acest nefericit care, ajuns la disperare, a vrut să-şi ia zilele… Atât a înțeles ea din gestul acestui om. Iar parlamentarii n-au înțeles nici măcar atât. Unii, neputincioși şi oripilați de acest gest uluitor, au părăsit pur şi simplu sala, iar cei ai puterii au continuat lucrările ca şi cum nimic nu s-a fi întâmplat. N-au avut însă curajul să voteze împotriva moțiunii şi nici să renunțe la un proiect de lege diabolică, primitivă şi criminală. Probabil că, pentru tranșa de la FMI, sunt în stare să condamne la moarte jumătate din națiunea română, să treacă în posesia unui alt stat regiuni întregi sau chiar România întreagă, fiind convinși că ei sunt, de fapt, adevărații salvatori şi eliberatori ai poporului român…

Poate că, într-un fel, au dreptate: cea mai perfectă formă de libertate este MOARTEA…

Mesajul celui care s-a aruncat de la balcon era, de fapt, unul ce exprima primele două versuri din Imnul României: „Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte/ La care te-osândiră barbarii de tirani.” Iar acest îndemn era adresat, din Templul Democraţiei, pentru că asta înseamnă Casa Parlamentului, întregii naţiuni şi, în mod nemijlocit, reprezentanţilor ei, aflaţi în sală. Chiar din bârlogul lor aurit.

„Barbarii de tirani” sunt chiar guvernanții acestei ţări, mai exact, politicienii acestei ţări, care, de ani de zile, nu fac altceva decât să omoare, prin reforme nechibzuite şi chiar absurde, economia, transporturile, cultura, educația, securitatea, apărarea şi viaţa românilor şi României. În două decenii, n-au creat nimic, dar au vândut, au dăruit altora şi au distrus aproape tot. Inclusiv sufletul oamenilor.

Asta voia să spună, voit sau nu, electricianul care s-a aruncat de la balcon în plenul unei adunări parlamentare care legifera şi legitima o nouă agresiune împotriva poporului român. Am toată admiraţia pentru curajul acestui om care a crezut că poate trezi, prin gestul său, nişte adormiţi, nişte indiferenţi, nişte inconştienţi, nişte criminali…

…Lui Adrian Sobaru, ar trebui să i se ridice, pe locul în care a căzut, acolo, în inima Parlamentului României, o statuie. Sper că un Parlamentul cu adevărat românesc va face cândva acest gest.

Gheorghe Văduva

Reclame

Drept diavolesc

11 decembrie 2010 la 22:55 | Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

DREPT DIAVOLESC

…Am lucrat 40 de ani bătuţi pe muchie, ca militar activ, în Armata României. Zece ani din cei 40, am fost la talpa cea mai de jos a armatei, comandant de pluton la un batalion de şcoală de gradaţi şi instrucţie. Am lucrat apoi într-un stat major de brigadă, la un comandament de armă, în una din direcţiile Ministerului Apărării Naţionale, apoi, douăzeci de ani, la ziarul armatei. Mi-am dus viaţa mai mult pe trenuri îngheţate şi pline de praf, pe drumuri de sute de kilometri parcurse pe jos, prin noroaiele ţării, şi pe piatra muntelui, pe terenurile de aplicaţii, prin poligoane, pe terenurile de instrucţie şi, după 1990, şi prin teatrele de operaţii, acolo unde cădeau bombe. Între două trenuri, dar şi pe trenuri, am scris. Am scris mult. Atât de mult, încât acum mi se pare foarte puţin…

Am absolvit, între timp, facultatea de filozofie (şase ani), Academia Militară (am fost şef de promoţie) şi două cursuri post-academice. Am devorat bibliotecile, documentarele, cărţile de specialitate, revistele militare, pe cele de filosofie, sociologice şi psihologie… Pentru că generaţia mea readucea în Armata României respectul faţă de carte, de patrimoniu şi de valori, truda pe informaţie, pe cunoaştere. Timp de 20 de ani, după ce am absolvit facultatea, până la ore târzii din noapte, rezolvam, de dragul exerciţiului intelectual şi al aplicaţiilor sale posibile, probleme de logică matematică… Am, acasă, la locul cel mai de preț din bibliotecă, toate volumele de culegeri de astfel de probleme… Nu era o simplă ambiție sau un hobby. Era determinarea unei generații. Era respectul față de carte şi de instituția care a dat României nu numai morți şi eroi pe câmpul de luptă, în marile războaie pentru reîntregirea şi apărarea neamului, ci şi oameni de valoare pentru această ţară… Fireşte, eu nu mă consider unul dintre ei, ci doar unul din generația care a contribuit la renașterea în Armata României a spiritului lor…

Am ieşit la pensie în 1997, cu o pensie de 1.400.000 lei. Timp de şapte ani, am fost redactorul şef al ziarului armatei, iar în ultimi patru ani şi şef al Grupului de presă al Armatei. Pensia era foarte modestă pentru acele vremuri. Abia ne ajungea să achităm facturile (telefon, întreţinere, electricitate, impozite) şi să luăm, eu şi soţia mea, două mese pe zi. Ulterior, au fost operate corecturile necesare şi pensia a devenit decentă. Din anul 2001 până în 2009, am lucrat, ca cercetător ştiinţific, la Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, înfiinţat în 2001, instituţie de prestigiu a Armatei României, care a produs, în aceşti ani, un volum impresionant de studii şi cercetări ce se regăsesc în noua reconfigurare intelectuală şi strategică a gândirii militare româneşti.

Am fost nevoit să renunţ la locul de muncă, tocmai când aveam în lucru Tratatul de strategie militară contemporană (Teoria strategiei, Practica strategică, Arta strategică), în trei volume, peste 1500 de pagini, întrucât guvernului i-a venit ideea interzicerii cumulului pensiei cu salariul. Fără să ofere o altă alternativă decât aceea, pripită şi absolut nechibzuită, pe care a gândit-o el, sau cine o fi gândit-o. De exemplu, eu aş fi fost dispus să lucrez, cu carte de muncă, dar fără salariu, până la terminarea proiectelor pe care le aveam deja demarate…

Am scris aproape 50 de cărți, ultimele zece chiar în perioada cât am lucrat la CSSAS (Strategia acţiunilor rapide; Strategie militară pentru viitor; Arta militară de-a lungul mileniilor, două volume; Eseu despre arta strategică; Strategie militară contemporană; Războiul viitorului, viitorul războiului; Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic; Aspecte militare ale abordării operaţiei bazată pe efect; Război şi cunoaştere; Război şi haos). Două dintre ele (Războiul viitorului, viitorul războiului şi Război şi haos) au fost premiate de revista Gândirea Militară Românească, ultima, în noiembrie 2010, cu premiul I.

Desigur, între cele 50 de cărţi, se situează şi nouă romane (Între două toamne, Trepte, Nucul şi via, Poarta zorilor, Muntele iernii, Orb în lumină, Rugăciune pentru un străin, Viscoliri, Porţile umbrei), două volume de versuri (Zidire de fum, Amurguri pe rug) şi un volum de note de călătorie (America, simplitate în măreţie), precum şi alte genuri. Dar şi acestea se înscriu într-o tematică militară, pentru că eroii romanelor şi suportul celorlalte creaţii literare au fost oamenii armatei, militarii. Toate, dar absolut toate cărţile pe care le-am scris s-au ocupat aproape în exclusivitate de calitatea oamenilor din această instituţie, de vocaţia lor, de filozofia unui modus vivendi special, la limită zero, în coordonatele unui risc extrem, pe care numai instituţia militară îl cunoaşte şi îl generează.

Am consacrat acestui efort toată viaţa mea. De zeci de ani, dorm doar câteva ore pe noapte. În rest, citesc, meditez îndelung la marile subiecte ale filosofiei instituţiei în care am trăit şi am slujit 53 de ani fizici, psihici şi intelectuali din cei 70 de ani calendaristici ai mei. Şi scriu. În anul 2008, spre exemplu, am scris aproape 6.000 (şase mii) de pagini. Programul meu de lucru a fost, de când am ieşit de pe băncile şcolii militare, de cel puţin zece ore pe zi. De fapt, a fost douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, pentru că şi visele (atunci când am visat) conţineau efectul hipnagogic al acestui modus vivendi militar… N-am scris decât ce am cunoscut în mod direct, ce am trăit şi ce a rezultat din extensia în planul artei a unei experienţe temeinice şi îndelungate, pentru că eu am trăit toată viaţa ca simplu soldat, atingând chiar şi astăzi, la această vârstă, performanţele fizice, psihice şi morale pe care trebuie să le atingă un bun soldat…

Scrisul meu s-a generat din această strădanie. Am mers sute de kilometri pe jos, am făcut alpinism, am condus maşini de luptă, am zburat pe toate tipurile de aeronave din dotarea armatei, dar mai ales am trăit la intensitate maximă viaţa de militar, viaţa de soldat care trebuie să-şi care singur raniţa şi să urce singur muntele. Eu mi-am cărat totdeauna singur raniţa, inclusiv raniţa intelectuală, şi am urcat totdeauna singur, sau în echipă, muntele. Şi asta timp de peste o jumătate de secol…

Spun toate acestea, nu pentru a arăta cât de grozav am fost sau sunt eu. N-am fost deloc grozav. Şi nici acum nu sunt. Am fost doar un bun soldat. Şi sunt un produs al acestei instituţii, căreia i-am consacrat, ca fiecare militar, tot. Absolut tot. Spun toate acestea, pentru că simt nevoit să o fac. Acum, când experienţa mea atât de îndelungată, cunoştinţele mele destul de profunde (pentru că, în acest răstimp, am citit, cum spuneam, biblioteci întregi), vocaţia mea, destul de clar conturată, entuziasmul meu, probat într-un volum de realizări destul de importante, ar trebui să-şi urmeze cursul firesc al omului aflat la o vârstă când încă mai poate să aştearnă pe hârtie sau pe pagina calculatorului înţelepciuni, sunt pur şi simplu umilit, contrariat, jignit şi pus pe drumuri. Să dovedesc instituţiei pe care am slujit-o toată viaţa că chiar am slujit-o. Adică să-i spun eu pe unde m-a mutat ea, pe la ce unităţi am fost, cu cât am fost plătit… Că ea nu-şi mai aduce aminte… Adică nu m-a găsit prin hârţoagele ei şi nu prea ştie pe unde am fost… Ca şi cum toate documentele doveditoare nu s-ar afla la ea, ci la mine. Ca şi cum aceste state de plată pe care le caută acum şi nu le mai găseşte ar fi fost făcute în dublu exemplar, unul aflându-se la ea, celălalt la mine. Ca şi cum ar fi negociat vreodată cu mine solda pe care mi-a atribuit-o, primele, salariile de merit, drepturile de autor şi toate celelalte… Pe mine nu m-a întrebat niciodată nimic. Mi-a spus doar funcţia pe care sunt încadrat şi, când am semnat statul de plată, am văzut şi ce soldă am. Nu m-a interesat niciodată cuantumul acesteia. Atât trebuia să fie, atât am primit. Nu era treaba mea să mă ocup de asta. Era treaba armatei. Eu mi-am făcut datoria faţă de ea şi, într-un fel, până la acest punct mizerabil din viaţa mea şi a României, şi-a făcut-o şi ea faţă de mine. Cultura ei organizaţională, care se încadrează perfect în ceea ce azi de numeşte Teoria Z în managementul modern, face parte integrantă din viaţa mea. Mă mândresc cu această instituţie, chiar dacă ei, la ora actuală, prin conducătorii ei, nu-i mai pasă de mine…

Casa de pensii şi toate structurile care se ocupă cu această invenţie diabolică de recalculare a pensiilor militarilor după un sistem inventat de actualul guvern şi care nu există nicăieri în lume ar trebui să ştie că, la DMRU, se află, cel puţin pentru fiecare ofiţer din Armata României, o fişă foarte clară cu toate unităţile pe unde acesta a umblat. Mai mult, pentru fiecare funcţie prevăzută în această fişă, există, la cei în drept şi responsabili cu treaba asta, şi nivelul de salarizare.

De la început, adică de la simpla consultare a acestei fişe, orice miop sau orice grămătic ar fi văzut imediat că, spre exemplu, funcţia de colonel 19 era salarizată cu atât. Era suficient ca, pornindu-se de aici, să se realizeze, cel puţin în prima etapă, cuantumul veniturilor lunare de bază ale fiecărui ofiţer, maistru militar şi subofiţer din Armata României, urmând ca celelalte venituri (prime, salarii de merit, sporuri, drepturi de autor etc.) să fie identificate şi transmise la casa de pensii de cei care se ocupă efectiv de aşa ceva, într-un timp rezonabil.

Unuia dintre colegii mei, căruia i-a venit adeverinţa de venituri de la Centrul Militar, îi lipsesc 21 de ani! Ca şi cum omul acesta ar fi umblat hai hui prin spaţiul cosmic şi nimeni nu mai ştie pe unde a fost el timp de două decenii, în timp ce era ofiţer activ al Armatei României şi venea în fiecare zi la program. Cum să fie posibil aşa ceva când, se ştie, dacă, în timpul liber, plecai de acasă mai mult de o jumătate de oră, trebuia să anunţi prin telefon ofiţerul de serviciu unde te duci, cât stai acolo şi cum poţi fi anunţat!? Şi în concediul legal de odihnă era la fel. Ofiţerul de serviciu de la unitate avea, pentru fiecare dintre cei aflaţi în concediu, într-un registru special, un tabel cu locul unde se află, numărul de telefon unde poate fi găsit şi adresele unde trebuia să i se trimită telegrama în caz de urgenţă, aflată şi ea într-un plic sigilat.

Atunci cum de s-a inventat ideea absolut neghioabă de a-l pune pe fiecare pensionar să facă cerere la Centrul Militar de care aparţine pentru a i se elibera o adeverinţă cu veniturile realizate de el în armată? Era treaba Casei de Pensii, a DMRU şi a structurilor de conducere ale armatei să facă munca aceasta pentru fiecare pensionar în parte! Pentru că ei au toate documentele, toate datele. Nu le este oare ruşine să terorizeze 82.000 de oameni cu asemenea aberaţii de un cinism înfiorător? Nu le este oare ruşine să-i oblige pe aceşti oameni prin ordin şi prin lege să depună cerere pentru recalcularea (reducerea) pensiilor împotriva voinţei lor?

De ce nu au procedat şi cei de la Interne la fel? Ce rost are o cerere de recalculare a pensiei pe care trebuie s-o facă fiecare pensionar militar, dacă recalcularea nu se face la cererea pensionarului, ci la ordinul Guvernului? Cine îl împiedică pe onor Guvern să-şi pună în funcţiune maşina de omorât pensionari şi să culeagă datele de care are nevoie pentru a-i arunca în temniţele deşertăciunii şi umilinţei, aşa cum au făcut-o şi guvernele de după 1944 când au zvârlit în închisori floarea ofiţerimii române, cea care luptase eroic în Est şi în Vest pentru pământul României? Ce economii crede onor Guvernul României că se vor realiza prin reducerea celor 82.000 de pensii militare sau a unora dintre ele? Unde a mai văzut el aşa ceva? Care ţară din lume îşi umileşte într-un asemenea hal militarii pensionari?

Sunt sute de întrebări adresate de pensionari, dar şi de instituţii ale acestora, prin zeci de scrisori trimise tuturor instituţiilor conducătoare din ţara aceasta – de la Preşedinţie la Ministerul Apărării Naţionale –, la care nu a dat nimeni nici un răspuns şi nu le-a acordat nimeni nicio atenţie. Probabil, cineva le-o fi contabilizat pe undeva, pentru a avea, ulterior, „grijă” de petiţionari.

Dacă tot dorea să reducă pensiile, de ce nu a făcut-o în mod direct, arbitrar, fără tevatura asta absolut idioată! După ce s-au desfiinţat zeci de unităţi, după ce s-au distrus documente, după ce există un regim clar al arhivelor, fiecare document păstrându-se doar un număr de ani, cum de şi-au închipuit aleşii naţiei – pentru că toţi sunt vinovaţi în aceeaşi măsură – că, în numai câteva luni, va fi rezolvată o problemă care angajează sute sau chiar mii de oameni pentru o perioadă de cel puţin 2-3 ani? Dacă guvernul doreşte – iar ce doreşte el este lege! – ca toate pensiile să fie calculate pe principiul contributivităţii şi introduce în mod artificial contributivitatea posibilă a militarilor prin comparaţia veniturilor lor cu nivelul de contributivitate pe care şi-a asumat-o, ca peste tot în lume, statul (pentru că armata nu este firmă privată sau una cu capital de stat, ci un instrument al statului suveran!), atunci trebuie să aibă răbdare până ce se caută prin toate arhivele şi să găsesc statele de plată şi cele suplimentare. Iar acolo unde nu se găsesc, nu se poate aplica principiul salariului mediu pe economie, pentru că militarii au avut solde nu salarii, ci principiul soldei funcţiei şi gradului care se cunoaşte foarte exact şi poate fi găsită în documentele care reglementează plata acesteia (chiar dacă nu se mai găsesc statele).

Toate actele normative elaborate în spiritul unei legi neconstituţionale încalcă grav drepturile omului, sunt măsuri arbitrare, negândite, cu efecte dezastruoase asupra pensionarilor, nu doar prin reducerea cuantumului pensiilor şi scăderea standardului de viaţă, ci mai ales prin cel al efectului psihologic, al umilinţei, al comportamentului grosolan al guvernanţilor şi tuturor celor angajaţi în aceste măsuri discriminatorii, al minciunii, al capcanelor întinse cu cinism unor oameni care n-au altă vină decât aceea că au fost militari şi şi-au făcut datoria faţă de ţară!

Grav este că aşa gândesc şi acţionează şi unele structuri din armată, începând chiar cu ministrul apărării naţionale. În loc să caute soluţii corecte care să ducă la îndeplinirea acestei măsuri stupide, dar imperative – reducerea pensiilor –, ele au elaborat şi întreţinut o metodologie care-i privează pe foştii militari, în mod grosolan, de un drept indiscutabil şi, mai mult, îi pune pe drumuri şi îi supune unor presiuni care, cu siguranţă, că pe unii îi vor trimite direct în mormânt. Dacă mecanismul de soluţionare a acestei probleme – respectiv, sistemul de colectare a datelor pentru obţinerea veniturilor – ar fi fost conceput şi pus la punct cu inteligenţă şi bună credinţă, el ar trebui să funcţioneze. Iar dacă problema nu putea fi soluţionată în timpul arbitrar şi stupid fixat de un guvern inconştient, atunci soluţia era ca, până la obţinerea tuturor datelor necesare, pensia să fie calculată nu după salariul mediu pe economie care nu are nicio legătură cu sistemul de retribuire a armatei, ci cu solda minimă sau medie a gradului şi funcţiei (pentru că astea se cunosc cu mare exactitate pentru fiecare militar în parte) chiar şi din fişa existentă la DMRU sau din ordine care stabilesc precis nivelul şi cuantumul soldelor pe grade şi funcţii.

Chiar nu s-a găsit unul în toată armata să le spună că au la îndemână toate datele şi că pot recalcula pensiile în trei etape: 1. Urgenţa 1 – solda după grad şi funcţie; 2. Urgenţa 2 – prime, salarii de merit, venituri, drepturi de autor etc.; 3. Urgenţa 3 – alte activităţi în afara ministerului sau conexe etc.

Dar şi în cazul acestor urgenţe, trebuiau şi puteau fi operate nişte particularităţi, în funcţie de ce spune fişa fiecăruia.

Toţi cei care diriguiesc acest proces monstruos ne asigură că totul va fi bine, că ei sunt trup şi suflet cu noi, că diferenţele se vor plăti retroactiv etc. etc.  Ca şi cum facturile pe care trebuie să le achiţi lună de lună aşteaptă banii tăi care îţi vor fi trimişi… retroactiv…

Bazaconii!

Vor să scape cât mai repede de nişte oameni în vârstă care îi încurcă, de nişte oameni care nu mai sunt importanţi, de nişte oameni care au slujit în armata de ieri, dar pe care nu-i pot arunca în închisori, cum au făcut-o comuniştii, nu pentru că n-ar dori să facă asta (pe unii chiar i-au şi aruncat), ci pentru că nu mai este la modă o astfel de exterminare…

Imediat după 1989, ar fi existat chiar şi o idee (sau un plan) de aruncare în închisori a unui mare număr de ofiţeri… Mai ales a unora cu funcţii de răspundere în timpul comunismului. Dar, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor nu a permis punerea acestei idei în aplicare… Să fie această stupidă idee pusă în aplicare abia acum, prin altfel de mijloace?! Pentru că, urmărind declaraţiile oficialilor din guvern şi din armată, pensiile până la 30 de milioane nu se vor reduce, ba, dimpotrivă, unele chiar vor creşte. Şi atunci care se vor reduce? Cele care depăşesc 30 de milioane sunt, după unele date, în jur de 1200. Acestea sunt cele care,  fiind  drastic reduse, vor aduce bani la bugetul ţării? Chair dacă ar fi 20.000, cred guvernanţii că reducerea lor va acoperi risipa uriaşă pe care o fac ei în fiecare minister şi în fiecare cheltuială nechibzuită? Oricum, toate pensiile mai mari de 30 de milioane vor fi drastic reduse, întrucât, din câte am aflat, la recalculare, nu poate fi depăşit coeficientul 5. Magistraţii,   pensionarii constituţionali ai acestei naţii, ce coeficient au?

Cine sunt cei care au, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, pensii de peste 30 de milioane? Evident, unii colonei şi unii generali. Or majoritatea dintre aceştia au trăit şi în vechiul regim. Afară cu ei! Să scăpăm ţara de mentalitatea comunistă! Să zică mersi că nu au fost deja masacraţi! Noi, ceilalţi, floarea românească, prospătura acestei naţii, nu avem loc de ei!

Asta se sugerează prin măsurile aberante luate de guvern. Aşa cum am mai supus-o, dacă guvernul dorea să reducă pensiile, pentru că nu are bani să le plătească, le putea reduce cum dorea el. Fără să facă atâta tevatură, cu cuvinte pe care nicio armată din lume, în afară de cea românească, nu le-ar fi acceptat, precum cele de „pensii nesimţite”, pronunţate chiar de primul ministru al ţării, omul care stă pe scaunul unui Brătianu… Mai mult, acest om care se spune că urăşte efectiv Armata României sau, în orice caz, care nu are nicio sensibilitate faţă de această instituţie (ca şi alţi prim-miniştri, dealtfel, care, la vremea respectivă, spuneau că ne apără NATO şi nu bagă ei bani în fiare care să ruginească, distrugând pur şi simplu procesul firesc de modernizare a armatei), a fost decorat, la 25 Octombrie 2010, de Ziua Armatei, cu cea mai înaltă distincţie a acestei instituţii…

…Un tânăr scria, pe un forum, că ţara aceasta nu va fi liniştită şi pe drumul cel bun până ce nu vor muri toţi cei de peste 50 de ani! Desigur, cuvântul este liber şi fiecare individ îl poate folosi pentru a-şi vărsa veninul din el asupra cui vrea. Dar atitudinea guvernului actual faţă de persoanele în vârstă confirmă pe deplin această mentalitate. Guvernul nu poate avea răbdare ca fiecare bătrân să moară de moarte naturală… Comportamentul de tânăr nesăbuit şi needucat este specifică şi actualului guvern al României care crede că ţara începe şi se termină cu el…

România nu este şi nu a fost niciodată o ţară săracă. România are un popor inteligent, care a dat lumii oameni importanţi, are resurse, petrol, climă favorabilă, pământ să-l ungi pe pâine. A avut şi sisteme de irigaţii, păduri, întreprinderi agricole performante, unele unităţi industriale de top, bănci, ţări prietene în toată lumea, o industrie performantă a petrolului (locul 2-3 în lume), pieţe, un învăţământ de calitate, bazat sisteme de valori… În 20 de ani, au dispărut toate. Vândute, distruse, date pe gratis, reformate până la aruncarea lor în haos…

…Îmi este atâta silă de acest sistem care distruge sistematic ţara pe care am jurat s-o apăr cu preţul vieţii, încât şi tastele calculatorului mă dor… Cred că toată lumea a obosit scriind, citind sau ascultând descrierea unui dezastru de care este vinovată în exclusivitate clasa politică…

Nu există ţări bogate şi tari sărace, există ţări bine guvernate şi ţări prost guvernate”, scria Peter Drucker, pe care, probabil, o vreme, unii dintre noi nu l-om fi crezut. Pe mine m-a impresionat însă acest realism. Care corespunde foarte bine şi cu spiritul nostru. Pentru că avem şi noi o vorbă: Peştele de la cap se împuţeşte

Toţi cei care au ajuns pe treapta „dreptului de a candida” la conducerea ţării sunt, aproape fără excepţie, cam tot ce poate avea mai rău naţiunea asta. S-a intrat într-un cerc vicios. Ei impun condiţiile şi tot ei beneficiază de ele. Ei impun legile, şi tot ei sunt primii care le încalcă. Ei se declară duşmanii de moarte ai corupţiei, dar ei sunt primii care o încurajează şi, mai ales, care o practică… Trăiesc într-o continuă campanie electorală, penetrează toate structurile statului şi pe toate le supun şi le distrug. Dau dovadă de o aroganţă pe care n-o întâlneşti nici la proştii fuduli, acompaniată de o inteligență perversă şi, la actualii guvernanţi, de o răutate fără margini. De-a lungul a numai două decenii, au vândut tot ce se poate vinde – petrol, economie, finanţe, pământ –, iar acum au început şi vânzarea fiinţei naţionale, a oamenilor sau, şi mai rău, au trecut la exterminarea națiunii române… Nu le pasă!

Ce să faci împotriva acestor fameni care au distrus guvern, parlament, preşedinţie, ministere, tot? Carol I al Angliei, care promova dreptul divin al regelui, a intrat în război cu Parlamentul (vestitul război civil din Anglia), tocmai pentru că el se considera deasupra oricăror legi. A pierdut acest război, pentru că nici regele nu se poate afla deasupra legii, iar la 30 ianuarie 1649 a fost executat. De unde şi consacrarea aforismului britanic „Be ye ever so high, the law is above you”.

Din păcate, în România de azi, Legea nu este şi nu poate fi mai presus de sus-puşii care distrug pas cu pas ţara. Ei se situează deasupra oricui, a Legii, a Universului, a Omului şi a lui Dumnezeu, în numele unui drept care numai divin nu poate fi…

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.