Un act de mare curaj

26 decembrie 2010 la 6:45 | Publicat în Insemnari | Lasă un comentariu

Uneori, în plină zi, îmi muşc degetul pentru a mă convinge dacă sunt treaz sau visez. Pentru a ieşi, de fapt, din coşmar. Pentru că, uneori, nu-mi dau seama dacă ceea ce văd şi aud este real sau este doar un vis urât, un coşmar.

Degetul mă doare. N-am cum să mă trezesc, sunt mai treaz decât oricând. Iar nopțile îmi sunt, mai toate şi mai tot timpul, albe…

Astăzi, am o zi liberă. După o noapte albă. Mă aşez în faţa laptop-ului, îmi frec mâinile şi mă bucur că toată ziua voi putea redacta şi tehnoredacta articolele pentru revista “Univers Strategic” la care lucrez şi că, în cea de a doua parte a zilei, voi finaliza şi editorialul.

…Televizorul este deschis. Nu mă interesează absolut deloc instrumentul acesta, mă dezgustă atât de tare, încât, uneori, când soţia mea îl lasă deschis (eu nu-l mai deschid de multă vreme), îmi vine să-l arunc pe geam. În afara unor documentare ştiinţifice bune transmise pe anumite canale, cele mai multe dintre programe sunt sub orice critică. Pe cele mai multe dintre posturi, nu poţi găsi decât violenţă verbală, grosolănie, deformare a limbii române, eludare, umilire sau chiar distrugere a pronumelor de politeţe, vulgaritate, murdărire a frumuseţii şi sensibilităţii feminine, reclame de prost gust sau prost făcute, chiar dezgustătoare, telenovele penibile, manele, ştiri care te zgârie pe creier, reportaje de o calitate îndoielnică… Imagini care distrug cuvântul şi cuvinte chinuite sau schingiuite pe măsura imaginilor… Desigur, sunt şi cuvinte amare sau dureroase despre comportamentul unui guvern care mai are puţin şi distruge tot ce a mai rămas de distrus în această ţară distrusă…

Las dezgustul acesta deoparte, încerc să ies din el, deschid InDesign-ul şi încep să aşez în pagină textele. Mă fascinează. Programul de tehnoredactare este perfect, articolele sunt bine scrise şi de bună calitate… Mă simt în largul meu…

La televizor, se discută ceva despre o moţiune de cenzură pe legea salarizării unice impusă de FMI şi făcută de guvern din topor împotriva salariaţilor şi a respectului muncii… Ştiu de ea, am citit-o şi eu şi, la amărăciunea unui sistem absolut idiot de recalculare a pensiilor militarilor pe principiul contributivităţii, s-au mai adăugat şi efectele dezolante şi revoltătoare ale acestei legi…

Îmi spun că moţiunea nu va trece, iar spectacolul care va fi dat în Parlamentul României va fi, ca şi până acum, un fel de dialog al surzilor pe întuneric… Se vor acuza unii pe alţii, îşi vor striga vorbe grele, ca la uşa cortului, ca şi cum toate maşinaţiunile politice făcute de 20 de ani încoace care au dus la distrugerea economiei, a învăţământului, a încrederii, a respectului, a bunului simţ nu s-ar fi făcut sub puterea şi oblăduirea lor, ci a unor mutanţi…, veniţi de pe o altă planetă, eventul din spaţiul diavolului… Iar ei abia acum au aflat…

Premierul îşi înghite primele cuvinte din cel mai şubred limbaj de lemn din câte au existat vreodată… Când îl aud vorbind pe acest om, mă cuprinde o silă iremediabilă… În mine se produce un conflict imens… Mult vreme, am fost jurnalist, iar pentru un jurnalist cea mai mare bucurie este să îi asculte pe oameni… Individul acesta, ajuns, Dumnezeu ştie cum!, prim-ministru al României, prin stupiditatea cuvintelor contradictorii pe care le spune cu nonșalanță şi insensibilitate despre măsuri dramatice împotriva populației, mai ales a angajaților statului, măsuri care nu au mai fost niciodată luate în această ţară, murdăreşte în mine preţuirea şi respectul cuvintelor pe care le slujesc de o viaţă… Le simt pângărite când ies din gura acestui om atât de mic la suflet… Duhoarea lor mă loveşte exact în creştet… Sunt năucit. Nu credeam că am să cunosc vreodată acest sentiment…

Un politician viclean, cu oarecare carismă dată însă de o inteligenţă care, până la urmă, s-a dovedit a fi perversă, orgolios şi orbit de sentimentul puterii, ajuns, în primul rând, datorită jurnaliştilor care l-au cultivat şi l-au adus în văzul lumii, dar şi „calităţilor” sale de şmecheraş care prind bine la publicul străzii votante, pe cea mai înaltă funcţie în statul român, dar orgolios şi tenace, şi un alt politician, mărunt la suflet şi penibil în comportament, fac o echipă groaznică. Iar modul josnic în care au realizat majoritatea parlamentară, înfiinţând, peste noapte, un grup politic imoral al independenţilor, care au fugit pur şi simplu din cele două partide din opoziţie – PSD şi PNL –, reuniţi ulterior cu cinism şi demagogism ieftin într-un partid – Uniunea Naţională pentru Progresul României –, care, probabil, la următoarele alegeri, va primi zero voturi, arată cam ce înseamnă morala şi corectitudinea în politica românească.

Asocierea PDL-ului cu UDMR-ul, partid politic etnic – contradicţie în termeni – care, în nici un caz, nu doreşte binele României, ci destrămarea ei, arată neputinţa politicii româneşti, lipsa ei de orice conştiinţă politică reală, de orice principii ale ştiinţei politice, de orice orizonturi strategice, de responsabilitate şi de patriotism. Partidele politice din România, mai puţin UDMR-ul, sunt formate, în mare majoritate, din orbi, surzi, oportunişti şi rătăciţi politic care, după toate aparenţele şi realităţile de până acum, habar n-au ce interese reprezintă şi ce rol au ei în crearea unei clase politice mature şi responsabile. Desfăşurarea evenimentelor politice din 1990 şi până în prezent arată clar spiritul de junglă din politica românească, lipsa oricăror orizonturi politice şi a oricărui sistem de valori politice care ar trebui să stea la baza formării şi activităţii unui partid.

În vremea guvernării social-democrate, culmea, s-au făcut unele dintre cele mai păguboase privatizări, fiind, practic, distrusă sau înstrăinată avuţia naţională a României, în vremea guvernării liberale, programele de înzestrare a Armatei României au fost pur şi simplu aruncate la coşul de gunoi, pentru că liberalii n-au dorit, după expresia primului ministru de atunci, să bage bani în fiare care să ruginească, iar acum, în vremea guvernării democrat-liberale, care se proclamă a fi de dreapta, se iau cele mai „staliniste” şi cele mai stângiste măsuri de distrugere a valorilor intelectuale, de nivelare a veniturilor, pe grila cea mai de jos, sub limita de supravieţuire şi de ignorare a valorilor!

Dacă acestea sunt partidele politice din România (şi este vorba de partide aflate în parlamentul ţării!), atunci cine, în locul lor, ar putea să elaboreze programe de relansare economică, de creare a puterii reale a statului, a respectului şi relaţiilor benefice cu ţările vecine şi cu cele europene?! Şi încă ceva. Cum îşi închipuie guvernanţii României, onor Parlamentul Ţării şi onor Preşedinţia României că poate exista putere a statului fără putere economică şi fără putere militară? Şi cu o putere judecătorească pentru care, spre exemplu, pensiile uriaşe ale magistraţilor sunt constituţionale, pe când cele modeste ale militarilor nu? Pe ce lume se trezesc aceşti politicieni aduşi prin votul necumpătat, cumpărat sau păcălit al naţiunii să conducă România, când toate statele de pe glob ţin să-şi consolideze coordonatele esenţiale ale Puterii (cultura, educaţia, economia, informaţia, forţa militară şi relaţiile internaţionale, materializare în parteneriate, alianţe şi coaliţii), cu politica de vătafi şi de slugoi pe care o duc în detrimentul populaţiei, valorilor, intelectualilor şi muncitorilor? Cum de a intrat România în criză economică şi financiară, când băncile nu-i mai aparţin, când economia a fost înstrăinată, învățământul bulversat şi făcut varză cu proiecte de legi fanteziste care n-au nicio legătură cu cerințele reale ale educației, când forţa de muncă a fost pur şi simplu alungată în afara frontierelor ţării, iar creierele silite să emigreze?

Din păcate, politica românească, dusă de niște oameni care n-au nicio legătură cu acest domeniu, se caracterizează cam prin aceleași metehne grave (dar, de data aceasta, mult mai grave!) care au condus la situația din 1940, soldată cu rapturile teritoriale şi cu intrarea tării în război pentru a mai salva ce mai era de salvat. Pentru corectarea erorilor uriaşe pe care le-au făcut politicienii României din acea perioadă, a fost iarăşi nevoie de sângele ostaşilor armatei, de sângele poporului român… Iar pe unii dintre ofiţerii de mare valoare care n-au reuşit să moară pe frontul de Est sau pe cel de Vest, noua politichie – cea comunistă –, condusă se ştie foarte bine de cine, i-a aruncat în închisori, alături de unii dintre marii intelectuali ai țării…

… În timp ce primul ministru al tării, triumfalist şi penibil, pronunță primele cuvinte de lemn alterat ale unui discurs hodoronc-tronc, mi-au venit în minte aceste gânduri extrem de dureroase…

Doamne, de ce n-am închis televizorul înainte de a mă apuca de lucru?!…Acum toată ziua o să-mi fie amară şi murdară!

…Primul ministru îşi înghite cu noduri cuvintele, apoi se oprește contrariat şi nu prea. Pe fața lui imperturbabilă, nu se citește mai nimic, este ca a unui cadavru viu. Coboară de la tribună şi se duce în sală, în timp ce conducătorul ședinței camerelor întrunite strigă la 112 să se ia măsuri… Bâiguie şi el, primul ministru al Ţării, ceva în legătură cu viaţa şi sănătatea celui care s-a aruncat de la balcon în sala de plen…

…Las calculatorul şi mă postez în fața televizorului… Aflu, stupefiat, că, în timp ce prim-ministrul – probabil cel mai penibil prim-ministru pe care l-a avut vreodată tărișoara asta eroică – îşi înghiţea cuvintele-i zgrunţuroase, un om s-a aruncat în cap de la balcon, în sala de plen, strigând: „Pentru tine, Boc!”

Pe tricoul său scria cu markerul :”Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vândut, ne-aţi ucis viitorul copiilor!”. „Asta este viaţa în care trăim noi!”. „Am copil de şapte ani, nu mai am cu ce să-l întreţin”.

Din acel moment, nu m-am mai desprins de televizor, până către miezul nopţii. Eram departe de Bucureşti, undeva, la marginea ţării…

Unii dintre parlamentari, cum era şi firesc, au fost profund impresionaţi. Unii chiar au plâns… Le tremura vocea când vorbeau… Sunt şi ei oameni… Cei care mai sunt… Alţii, crezându-se tari, au încercat să facă pe indiferenții… Alţii s-au arătat de-a dreptul contrariaţi. Cum să fie posibil aşa ceva?! Cine a îndrăznit să le tulbure spectacolul? Un nebun s-a aruncat de la balcon să facă senzație! Ei şi? Dar cum de a fost lăsat să ajungă până aici?! Dacă era un terorist sinucigaș şi avea la el o încărcătură!? Ce face sistemul de securitate? Cum este posibil să se producă aşa ceva în sala de plen a Parlamentului României?! Cum este posibil ca noi, parlamentarii, oameni aleşi ai naţiunii, oameni importanţi, cei mai cei, şi noi, guvernanţi, cei mai importanţi demnitari din această Ţară dintre cei mai importanţi, să nu fim în siguranță tocmai în acest palat care trebuie să fie de maximă securitate?!

…Mă uit stupefiat la acest spectacol îngrozitor. Realizez imediat dimensiunile tragediei. Aflu că omul care s-a aruncat de la balcon, pe primele cuvinte ale discursului primului ministru, este electrician la Televiziunea Română. Îl cheamă Adrian Sobaru. Un nume necunoscut. Că a premeditat momentul. Că l-a pregătit cu minuţiozitate. Şi-a scris pe tricou mesajul pe care dorea să-l transmită, a venit în locul unui coleg, pentru că nu era tura lui, şi s-a aruncat, ca într-un bazin, cu capul în jos. Aflu că avea doi copii, unul fiind autist, că se confruntă cu dificultăți financiare, că ar fi ajuns la capătul disperării, că… Se spune, de asemenea, că era un om jovial, un angajat vechi al televiziunii (ecusonul cu numărul 23) şi un foarte bun specialist… Că nu avea probleme cu Televiziunea Română, că i s-a plătit la timp salariul de 2500 de lei, că…

Şi informațiile de tot felul se continuă… Apoi, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea… Un psiholog explică foarte clar – din punctul de vedere al psihologului – gestul sinucigaș al electricianului. Omul a epuizat toate mijloacele pentru a-şi rezolva problema şi a apelat la ultimul… Gestul lui este comparat apoi cu cel al brașoveanului care, înainte de 1989, şi-a dat foc pe pârtie, în semn de protest faţă de regimul ceauşist şi a ars ca o torţă, cu cel al profesoarei care a stat 70 de zile în greva foamei…

Cei intervievați sunt prudenți, nu-l declară nebun, dezaxat etc. etc. Totuși, cei mai mulți, dintre care face parte şi primul ministru, ţin să spună că gestul acestui om de 40 de ani este necugetat, că nu aşa se rezolvă problemele, că a abdicat prea uşor de la datoria de tată pe care o are faţă de copiii săi, de familia sa, el fiind singurul care aducea bani în casă…

…Iarăşi mi s-a făcut silă. Au venit imediat niște femei de serviciu şi au şters sângele de pe podea… Lacrimile s-au şters mult mai uşor, cei mai mulţi dintre oameni nu înţeleg durerea semenilor lor şi, la urma urmei, dacă nu-i afectează direct pe ei, nu le prea pasă… Sau chiar dacă le pasă – în sensul că sunt impresionaţi –, uită repede. Pentru că uitarea este înscrisă prea brusc şi prea dur în legile omeneşti…

…Am continuat să rămân în faţa televizorului şi să asist la acest spectacol cumplit, deşi ar fi trebuit să mă urc la volan şi, în cinci ore, cât durează drumul de la Drobeta Turnu Severin, unde mă aflam, la Bucureşti, să ajung în Piaţa Constituției, împreună cu 20 de milioane de români sau măcar cu zece milioane… Şi să-i spun răspicat acestui guvern de aroganți neputincioși şi acestui parlament format din impotenți politici, că problemele țârii nu se rezolvă tăind salariile, recalculând pensiile, omorând populaţia sau alungând-o din ţară, ci cerându-i acestei populații (şi creându-i condiţiile minime necesare) să muncească pentru ţară, pe obiective clare şi precise, eşalonate în timp, după programe inteligente şi responsabile… Pentru că gestul acestui electrician care lucra la Televiziunea Română nu a fost un simplu act sinucigaș, cum crede lumea indiferentă a acestei ţări ajunsă şi adusă în sapă de lemn, ci un act de mare curaj, un act eroic de trezire a unei naţiuni care se comportă exact ca o turmă mânată la tăiere de niște politicieni-ciobani inconștienți şi venali, avizi de bani şi de putere…

Cu faţa zdrobită şi, probabil, cu nişte dureri îngrozitoare, el a strigat, de pe targa cu care-l duceau spre ambulanță profesioniştii de la SMURD, nişte oameni excepţionali, un cuvânt pe care politicienii României l-au uitat sau nu l-au cunoscut niciodată în esenţa lui, ca necesitate înţeleasă: Libertate!

Primăria, prin vocea unei doamne care nu prea știa ce spune, a arătat că ea şi-a făcut datoria, plătind la timp cei şase sute cincizeci de lei (expediați chiar pe 16 decembrie!), iar dacă mai este nevoie de ceva, de bani pentru ajutarea familiei etc., se va rezolva…

Biata femeie nu-şi prea găsea cuvintele, era aproape încurcată, jenată şi solidară cu acest nefericit care, ajuns la disperare, a vrut să-şi ia zilele… Atât a înțeles ea din gestul acestui om. Iar parlamentarii n-au înțeles nici măcar atât. Unii, neputincioși şi oripilați de acest gest uluitor, au părăsit pur şi simplu sala, iar cei ai puterii au continuat lucrările ca şi cum nimic nu s-a fi întâmplat. N-au avut însă curajul să voteze împotriva moțiunii şi nici să renunțe la un proiect de lege diabolică, primitivă şi criminală. Probabil că, pentru tranșa de la FMI, sunt în stare să condamne la moarte jumătate din națiunea română, să treacă în posesia unui alt stat regiuni întregi sau chiar România întreagă, fiind convinși că ei sunt, de fapt, adevărații salvatori şi eliberatori ai poporului român…

Poate că, într-un fel, au dreptate: cea mai perfectă formă de libertate este MOARTEA…

Mesajul celui care s-a aruncat de la balcon era, de fapt, unul ce exprima primele două versuri din Imnul României: „Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte/ La care te-osândiră barbarii de tirani.” Iar acest îndemn era adresat, din Templul Democraţiei, pentru că asta înseamnă Casa Parlamentului, întregii naţiuni şi, în mod nemijlocit, reprezentanţilor ei, aflaţi în sală. Chiar din bârlogul lor aurit.

„Barbarii de tirani” sunt chiar guvernanții acestei ţări, mai exact, politicienii acestei ţări, care, de ani de zile, nu fac altceva decât să omoare, prin reforme nechibzuite şi chiar absurde, economia, transporturile, cultura, educația, securitatea, apărarea şi viaţa românilor şi României. În două decenii, n-au creat nimic, dar au vândut, au dăruit altora şi au distrus aproape tot. Inclusiv sufletul oamenilor.

Asta voia să spună, voit sau nu, electricianul care s-a aruncat de la balcon în plenul unei adunări parlamentare care legifera şi legitima o nouă agresiune împotriva poporului român. Am toată admiraţia pentru curajul acestui om care a crezut că poate trezi, prin gestul său, nişte adormiţi, nişte indiferenţi, nişte inconştienţi, nişte criminali…

…Lui Adrian Sobaru, ar trebui să i se ridice, pe locul în care a căzut, acolo, în inima Parlamentului României, o statuie. Sper că un Parlamentul cu adevărat românesc va face cândva acest gest.

Gheorghe Văduva

Publicitate